îngurguța vr [At: PSALT. 145/3 / Pzi: ~țez / E: în- + gurguța] (Înv) 1 A se înălța. 2 A se urca. 3 A se fuduli. 4 A se răsti la cineva.

gurgúț și éz, a -á v. tr. (V. cocoț). Mold. Cocoț. V. refl. Mă cocoț. Fig. Mă îngîngf, mă fudulesc, mă trufesc, mă sumețesc. – Vechĭ și îng-.

îngurguțéz, V. gurguțez.

îngurguța, îngurguțez, vb. I refl. (înv.) a se trufi, a se mândri, a se făli.

îngurguțá, v.r. (reg.; înv.) 1. A se mândri, a se făli. 2. A se țuguia. – Din gurguța „a se înălța” (MDA).

îngurguța, vb. intranz. – (reg.; înv.) A se mândri, a se făli. – Din gurguța (MDA)