ÎNDĂRĂT adv. I. (Cu sens local) 1. În spate, în urmă, înapoi. Un pui de om numai de o șchioapă... se tot trăgea îndărăt la apropierea noastră. SADOVEANU, O. VI 359. Întorsei capul și privii îndărăt. HOGAȘ, M. N. 53. Soarele, scăpătînd la apus, se uită îndărăt cu stăruință caldă. CARAGIALE, P. 50. ◊ Loc. adv. Îndărătele, îndăratele sau de-a-ndaratele(a) = cu spatele înainte și cu fața înapoi; înapoi, pe dos, invers, întors. Omul se împleteci de-a-ndaratele pe asfaltul șoselei. DUMITRIU, N. 273. O furnică roșie tîra de-a-ndăratele cadavrul unei insecte. C. PETRESCU, Î. II 16. Ieși de-a-ndaratele; condus pînă la ușă de ministru. id. C. V. 111. Poterașii că-mi fugea D-a-ndaratele mergea... Haiducii că mi-și rîdea. PĂSCULESCU, L. P. 280. (Fig.) Dar jocul e joc și norocul noroc... Începe cartea flăcăului să se schimbe și să meargă tot-ndărătele. CARAGIALE, P. 47. 2. La locul de proveniență, în locul unde a fost mai înainte; înapoi. Pun scaunul îndărăt. ▭ Banii mi i-ai adus îndărăt? DUMITRIU, N. 128. 3. (În expr.) A da (pe cineva sau ceva) îndărăt = a da (pe cineva) cu o treaptă mai jos, a-l retrograda; a-și pierde prosperitatea, bunăstarea, a sărăci. Auzi, 25 și cu 15 să facă 8000! Monitor general, ia-l și du-l în clasa a doua! Monitorul general mă înhăță de mînecă și mă scoase pe ușă afară. Pe drum îmi spuse: te-a dat îndărăt. DELAVRANCEA, H. T. 98. II. (Cu sens temporal) Mai de mulț, (mai) înainte de timpul actual. Și-atunci gîndurile mele îndărăt prin secoli trec, Și zburînd prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec. COȘBUC, P. II 139. Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. – Formă gramaticală: (în expr.) îndărătele, îndăratele(a) (variantă: îndaratele(a.). – Variantă: îndărăpt (CREANGĂ, A. 74, EMINESCU, O. I 66, RUSSO, O. 36) adv.