ZOR¹ s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se zori. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.

zor² ssg [At: POGOR, HENR. / E: sgp zori¹] (Îvr) Zori¹ (1). corectat(ă)

zor¹ sn [At: ZILOT, CRON. 7 / Pl: (rar) ~uri / E: tc zor] 1 (Îvr) Silnicie. 2 (Îe) Dor de ~ Dragoste cu sila. 3 (Îlav) Cu ~ul (sau de ~) Forțat (2). 4 (Reg; îe) A lua la ~ (pe cineva) A cere socoteală. 5 (Reg; îae) A mustra¹. 6 (Înv) A face (cuiva) (mare) ~ de bani A cere (insistent) o datorie. 7 (Înv; îe) A lua cu ~ul (pe cineva) A constrânge (1). 8 Activitate intensă Si: febrilitate (3), însuflețire. 9 Urgență. 10 (Îlav) Cu ~ (sau cu tot ~ul) ori ~-~ În grabă Si: repede. 11 (Îlav) De ~ Din toate puterile. 12 (Îal) Cu elan. 13 (Pop; îlv) A avea (sau, reg, a-i fi) ~ A se grăbi. 14-15 (Îlv) A(-i sau a-și) da ~ (Pop) A (se) zori² (5-6). 16 (Reg; îal) A năvăli. 17 (Îlv) (Îvr) A da ~ A acționa cu mare grabă. 18 (Îlv) (Îvr) A(-i) da ~ (înainte) cu ..., (sau că..., să...) A nu mai înceta cu ceva Si: a insista. 19 (Rar; îe) A-și face mâniei ~ A se enerva (5). 20 Necesitate. 21 (Pex) Necaz. 22 (Reg; îs) Cal de ~ Cal foarte bun. 23 (Îvr; îe) A vedea ~ul A nu (mai) avea nici o posibilitate. 24 (Îe) A nu avea ~ să... (sau, îvr, de a...) A nu avea interes să... 25 (Îvr; îe) A avea ~ de... A avea (mare) nevoie de... 26 (Rar; îae) A avea ~ de... A-i păsa de... 27 (Înv) Atac militar Si: asalt (1).

zor³ i vz zur¹

zor² interj. v. zur.

zor¹ s.n. 1 Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sîrguință, febrilitate, însuflețire. Stă truda o clipă... Și zorul pornește mai aprig (VOIC.). ◊ Loc.adv. Cu zor sau cu (tot) zorul = în grabă, repede. Oamenii s-au întors nedumeriți spre locul care le era arătat cu atîta zor (GALAN). De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Baba scotocea de zor prin buzunarele șorțului (CĂL.). ◊ Loc.vb. A avea zor = a se grăbi. Cînd avem zor mare, chemăm și din afară (CA. PETR.). A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. Dă zor cailor, ca să ajungă mai repede. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A(-i sau a-și) da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. Am să-mi dau zor, ca să-mi iau, cît mai curînd, licența (SLAV.). A(-i) da zor (înainte) cu (sau că..., să...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. În atmosfera acestor generoase iluzii, el îi dădu zor cu scrisul (VLAH.). 2 Necesitate, urgență neprevăzută, nevoie; strîmtorare, necaz. Armeanul avea alte zoruri (TUD.). ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar (ceva) numaidecît; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... El n-avea nici un zor să se statornicească (VIN.). 3 (înv.) Atac militar; asalt. 4 (înv., reg.) Silnicie. ◊ Dor de zor = dragoste cu sila. ◊ Loc.adv. Cu zorul = cu forța, forțat. Lupta... să-i sărute mîinile cu zorul (CAR.). ◊ Expr. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală; a dojeni, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrînge, a forța (pe cineva). • pl. -uri. /<tc. zor „silă, forță”.

ZOR¹ s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.

ZOR, (rar) zoruri, s. n. 1. Activitate grăbită, febrilă, însuflețită; grabă mare, urgență. Se auzeau uși trintite, pași grăbiți, zor mare. BASSARABESCU, V. 17. Era zor mare în lot satul. Moș Șărban, moș Sandu și încă vreo zece țărani... se îndeletniceau fiecare să mai dreagă cîte ceva la car. BUJOR, S. 132. Ce era foc și zor pe pînzele maestrului flamand deveni grație naturală și vioaie pe ale discipolului francez. ODOBESCU, S. III 138. Dă mai iute, soacră-mare, Că la nuntă e zor tare. TEODORESCU, P. R. 271. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. Fluturii de prin vîlcele Tu-i ascunzi acum cu zor! Culci în cuiburile lor Veselele rîndunele. COȘBUC, P. I 219. Mama toarnă cu tot zond Apă-n pumni, și se grăbește La copil și-i răcorește Obrăjorul. id. ib. 222. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Grăbite, pentru că își știu timpul măsurat, viorile cîntă de zor. BOGZA, C. O. 164. Într-un șopron, șoferul curăța automobilul, fluierînd de zor o melodie nemțească. REBREANU, R. II 49. Se pregătea de zor să-și treacă examenul de bacalaureat. VLAHUȚĂ, O. A. 95. Cu zorul = cu forța. Să ne desparță cu zorul, Să ne pedepsim cu dorul. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ Expr. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă, a se grăbi. Dă zor-nainte, inimă bolnavă, Și arde, gînd, în vîlvătăi și pară. BENIUC, V. 17. Și sărind, mugind, da zor Peste mîndrul vînător. aeecsandri, P. P. 166. (Eliptic) Copiii... zor înainte l-al patrulea asalt. ALECSANDRI, P. III 456. (Fig.) Copacii dau muguri ce cresc văzînd cu ochii, viața dă zor pretutindeni. La TDRG. A-i da zor cu... (sau că...) = a nu mai conteni cu... sau din..., a insista, a persista; a o ține una și bună. [Tata] îi da zor că m-a bătut cineva. PREDA, Î. 48. În atmosfera acestor generoase iluzii, el îi dă zor cu scrisul. VLAHUȚĂ, la TDRG. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna, a sili pe cineva. Mereu îmi dă zor să mă-nscriu și eu numaidecît. CARAGIALE, O. VII 232. Văzînd Mihai că nobilii nu înaintează mai încolo de Turda, începu a le da zor și le porunci ca în trei zile să pornească spre Alba- Iulia. BĂLCESCU, O. II 305. Comisarul dă zor calului său, ca s-ajungă la culcuș. RUSSO, O. 142. (Fig.) Dacă-ți spui vro veste dulce, Tu-i dai zor și ea se duce. ȘEZ. VIII 80. A avea zor = a avea grabă, a se grăbi. Naica Floare are zor. SLAVICI, N. I 54. A lua (pe cineva) la zor = a dojeni, a mustra, a cere socoteală. Luat atunci din nou la zor, a început să povestească isprăvile ce le-a făcut. La TDRG. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrînge, a forță (pe cineva). Plîngerile și rugăciunile lor m-au atins la ficați și nu mă lasă inima... ca să-i iau cu zorul. ISPIRESCU, la TDRG. Zor-nevoie v. nevoie (3). (Rar) A-și face zor mîniei = a se ațîța singur, a-și face singur sînge rău, a se necăji. Bătu cu ciudă din picior Și repede-a plecat. S-a poticnit de-un lemn în tindă Și-și mai făcu mîniei zor. COȘBUC, P. I 256. (Rar) Zor-zor = în mare grabă. Unchiașul mîna, mîna zor-zor și calea nu se mai isprăvea. DELAVRANCEA, S. 251. Necesitate urgentă, nevoie; strîmtoare, necaz. În timpul acela însă, armeanul avea alte zoruri. TUDORAN, P. 341. Sărăcia, dacă văzu zorul, dele dosul pe ușă. ISPIRESCU, L. 209. Că la vreme și la zor Mult mi-a fost dăruitor. TEODORESCU, P. P. 354. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a nu-ți trebui, a nu-ți fi necesar numaidecît. Că de lînă zor n-avea. TEODORESCU, P. P. 597. A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... Domnul Moldovei nu avea nici un zor de a-și atrage ura unui puternic regat învecinat. HASDEU, I. V. 20. Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? Ce zor ai de ce-a spus el?

ZOR¹ interj. v. zur.

ZOR² s. n. 1. Activitate însuflețită, grabă mare, urgență, febrilitate; sîrguință, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Cu zorul = cu forța. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna pe cineva să facă ceva. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a dojeni, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrînge, a forța (pe cineva). (Rar) A-și face zor mîniei = a se ațîța singur, a se necăji. 2. Necesitate, nevoie; strîmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecît; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Tc. zor „silă, forță; sudoare”.

ZOR n. rar 1) Acțiune grăbită și încordată. ◊ Cu ~ cu grabă mare. De ~ din toate puterile; din răsputeri. A-i da ~ a se grăbi. A da cuiva ~ a face pe cineva să se grăbească. 2) Ceea ce este necesar; necesitate; nevoie. /<turc. zor

zor n. 1. asalt (sens ieșit din uz): să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor AL.; 2 urgență, grabă mare: a avea zor, a fi tare grăbit; a da zor, a împinge, a face să grăbească; de zor, de nevoie; zor nevoie, cu orice preț; 3. treabă grabnică: să fii iute de picior, să-mi ajuți la câte un zor POP. [Turc. ZOR, violență, silnicie].

zor n. fără pl. (turc. pers. zor, putere, violență, constrîngere; alb. bg. sîrb. zor, ngr. zóri. V. zurba și zurliŭ). Silnicie, violență (Vechî). Grabă, urgență, nevoĭ: am mare zor să plec azĭ. A da zor, a grăbi, a zori: dădea zor să ajungă acasă. Cu zoru, cu grabă: nu-l lua cu zoru, că atuncĭ va lucra prost. De zor, cu hărnicie, cu grabă: a lucra de zor. Loc. adv. Zor-nevoĭe, numaĭ de cît, cu orĭ-ce preț, aman-zaman: ĭ-am spus să rămîĭe, dar el, zor-nevoĭe, să plece!

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuință, necesitate, cerință; spec. chestiune, situație, afacere a cărei rezolvare are caracter urgent, presant. (Ec. pol.; la pl.) Dorințe, preferințe, așteptări care dobândesc un caracter obiectiv prin conștientizarea și includerea lor în obiceiurile de consum ale unor popoare. ◊ Loc. adj. și adv. (Rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință; când trebuie, când este necesar. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie să... = a considera sau a fi necesar să... A-și face nevoile = a defeca (și a urina). (Pop. și fam.) Zor-nevoie = cu orice preț, neapărat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ◊ Expr. A-și căuta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese și obligații, fără a se amesteca în lucruri care nu-l privesc; a-și vedea de treabă. 2. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jenă financiară. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sărac, neajutorat sau care nu știe să se descurce; sărăcie. 3. Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutăți, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ◊ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoacă neplăceri, necazuri; dificil, buclucaș. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa) din nevoie sau a scăpa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scăpa de griji, de necazuri, de sărăcie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele; la necaz. în nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsă, în suferință. ♦ Primejdie, pericol. ◊ Expr. Ca vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ◊ Loc. adv, (Curent) De nevoie = fără voie, constrâns, silit (de împrejurări). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt ieșit din comun, care miră, uimește; ciudățenie, minunăție; drăcovenie, drăcie. *- Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strașnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.

zur² s [At: PAȘCA, GL. / Pl: ? / E: nct] (Trs) Fel de mâncare pregătit din diverse legume.

zur¹ i [At: ALECSANDRI, T. 1245 / V: zor, ~ai / E: fo] (Are sau pronunțat cu „r” prelungit) Cuvânt care redă zornăitul metalelor sau zgomotul produs de ciocnirea sau rostogolirea unor obiecte mici etc.

zurai¹ i vz zur¹ corectat(ă)

zur interj, (adesea repet, sau pronunțat cu „r”prelungit) Cuvînt care redă zornăitul metalelor sau zgomotul produs de ciocnirea sau rostogolirea unor obiecte mici. • și zor interj. /onomat.

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Trebuință, cerință, necesitate. Nevoile nouă cer mijloace nouă, și ideile nouă au trebuință de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le dea la iveală, să le creeze și să le împămîntenească. RUSSO, O. 54. ◊ (Personificat, de obicei în proverbe) Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Nevoia învață pre cărăuș. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință, cînd este necesar, cînd trebuie, cînd se impune. Sîntem ostași și la nevoie putem da ajutor. SADOVEANU, O. VII 30. Beciul privighitorului... putea să tăinuiască la nevoie o domniță. CREANGĂ, A. 74. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = trebuincios, necesar. Nu găsesc de nevoie să-mi mai pierd vremea. STĂNOIU, C. I 224. Multe de nevoie lucruri... le cîștigăm fără osteneală. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrînd-nevrînd, silit. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Slut, neslut, ai să fii a mea de voie, de nevoie. ALECSANDRI, T. I 423. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a avea (sau a se simți) trebuință de cineva (sau de ceva), a-i trebui cuiva ceva, a fi necesar. Eu sînt bătrîn, aici e nevoie de un om tînăr, puternic. DEMETRIUS, C. 57. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toți nevoie. C. PETRESCU, A. 311. Mare nevoie mai au de fier. CREANGĂ, P. 57. A avea (sau a fi) nevoie să... = a fi necesar să... În astă-seară am însă nevoie să-mi amintesc despre ceilalți. C. PETRESCU, C. V. 306. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, S. III 15. Mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ (La pl., în expr.) A-și face nevoile = a-și satisface anumite necesități trupești. Pe unul l-a ucis glonțul... cînd își făcea nevoile. C. PETRESCU, Î. II 14. 2. (Mai ales la pl.) Grijă, necaz; neajuns, lipsă, mizerie, sărăcie. Tatăl tău o viață s-a luptat cu nevoile. SADOVEANU, O. VI 50. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai și jug de boi; Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. M-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Nu pot să dispună de timpul lor, fiind acel timp ocupat cu lupta în contra nevoiei. ALECSANDRI, S. 64. ◊ (Personificat) Pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. A scăpa de nevoie (sau a încăleca pe nevoie, a ieși din nevoie, a se ridica deasupra nevoii) = a scăpa de griji, de necazuri, de lipsuri, de sărăcie. Șase ani de cînd mă chinuiesc și nu mă pot ridica deasupra nevoii. DUNĂREANU, CH. 69. Muncea în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. A-și prinde nevoile v. prinde. A fi mîncat de nevoi = a fi suferit multe necazuri, lipsuri. Mîncatu-s de nevoi, Ca iarba de cele oi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. A fi de nevoie (sau a face cuiva nevoie) = a aduce cuiva neplăceri, a pricinui necazuri. Jivinele cele mai voinice și mai grase erau cele mai de nevoie. GALACTION, O. I 295. La alți le-ai făcut pe voie. Ție ți-ai făcut nevoie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele, la necaz, la nenorocire. El... te va învăța... ce să faci la vreme de nevoie. ISPIRESCU, L. 21. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. Prietenul la nevoie se cunoaște. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în suferință, în necaz. Pe Nadina o știe veșnic în nevoie de bani. REBREANU, R. I 165. ♦ (Numai la pl.) Treburi, preocupări, afaceri. Ce... nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele? CREANGĂ, A. 74. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. 3. Împrejurare critică, grea, situație periculoasă; greutate, dificultate. Peste multe nevoi ai să dai și multe primejdii ai să întîlnești. ISPIRESCU, L. 22. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu greutate, cu greu; cu chiu, cu vai. Cu vai-nevoie mă țineam de dînsul cît colea. HOGAȘ, M. N. 131. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule. CREANGĂ, A. 52. Zor-nevoie = numaidecît, cu orice preț. Bătrînul... vrea zor-nevoie să mă ginerească. CARAGIALE, la TDRG. De nevoie = fără voie, silit de împrejurări, neavînd încotro. Ursul joacă de nevoie. (Învechit) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... Ajutor care întîrzie cîtva din nevoia iernii. BĂLCESCU, O. II 46. ♦ Încurcătură, bucluc, belea, pacoste. Din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. ISPIRESCU, L. 281. ♦ (Familiar, în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap... – Las-o încolo la nevoile căciula. ISPIRESCU, L. 110. O dată cu capul nu va gusta nicidecum nemica, și pentru ce? nevoia să-l știe. ȚICHINDEAL, F. 57. ◊ Expr. Nevoie mare = (formînd superlative) strașnic, grozav. Se aveau bine nevoie mare, încă de pe cînd erau surori. STĂNOIU, C. I. 193. Era o zînă naltă, subțirică și drăgălașă, și frumoasă nevoie mare! ISPIRESCU, L. 7. 4. Fig. (Regional) Om neputincios. Ia, să apucăm noi doi în două părți... căci tot degeaba stăm noi la un loc amîndoi, două nevoi. ISPIRESCU, L. 95. O venit carte-napoi, Că-s toate [fetele] niște nevoi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433.

ZUR interj. (Adesea cu «r» prelungit) Onomatopee care redă zornăitul metalelor sau zgomotul produs de ciocnirea sau de rostogolirea unor obiecte mici (mărgele, alune etc.). Cînd venea acasă, zurrr! din pinteni. SADOVEANU, P. 105. ◊ (Substantivat, n.) Ofițerul se îndreptă spre masa cocoanelor... tîrșiind picioarele ca să-și asculte zurul delicat al pintenilor. DELAVRANCEA, S. 129.

ZUR interj. (se folosește, prelungit, pentru a reda zgomotul produs de unele obiecte metalice la ciocnire sau de unele obiecte mici la rostogolire). /Onomat.

zur interj. care arată sunetu oprit al metaluluĭ, precum e al uneĭ săbiĭ în teacă, al unor banĭ în mînă ș. a. V. zang, țur.

zor s. n. (mai ales în: a da ~ etc.)

zor s. n.

zor s. n. (pl. zoruri)

zor s. n., pl. zoruri

zor-nevoie (fam.) loc. adv.

zur/zurrr interj.

zurrr v. zur

zor-nevoie (fam.) loc. adv.

zur zur / zurrr interj.

zurrr zur / zurrr interj.

zur / zurrr interj.

zor-nevoie loc. adv.

zur/zurrr interj.

ZOR s. 1. grabă, iuțeală, rapiditate, repezeală, repeziciune, viteză, (rar) grăbire. (A făcut ceva în mare ~.) 2. grabă, urgență. (E mare ~ să...) 3. grabă, precipitare, precipitație, pripă, pripeală, pripire. (Ce e ~ul ăsta?) 4. toi, (pop. și fam.) dârdoră. (În ~ul muncii.)

ZOR s. 1. grabă, iuțeală, rapiditate, repezeală, repeziciune, viteză, (rar) grăbire, (înv. și pop.) repejune. (A făcut ceva în mare ~.) 2. grabă, urgență, (Transilv.) sorgoșeală, (înv.) sîrguială. (E mare ~ să...) 3. grabă, precipitare, precipitație, pripă, pripeală, pripire. (Ce e ~ ăsta?) 4. toi, (pop. și fam.) dîrdoră. (În ~ul muncii.)

zor interj. – Imită zăngănitul obiectelor metalice. – Var. zur, țur. Creație expresivă, cf. zang. – Der. zornăi (var. zurăi, zurui, zorzoi, zorzoni), vb. (a zăngăni), a cărui legătură cu mag. zörrenni (Cihac, II, 540) nu este probabilă; zornăit (var. zornet, zurăit, zuruit), s. n. (zăngănit); zornăială (var. zornăitură, zorzoială), s. f. (zăngănit); zornăitor (var. zuruitor), adj. (zgomotos); zorzoană, s. f. (podoabe, ornamente fără gust), s-ar fi zis la început de cele care se foloseau pentru a face zgomot, cf. țarțam; (în)zorzona, vb. (a se împodobi cu zorzoane, a se împopoțona); zurzur, s. m. (podoabă, zorzoană).

zor (-ruri), s. n. – 1. Urgență, nevoie. – 2. Violență, forță. – 3. Grabă, activitate febrilă. – Mr. zore, megl. zor. Tc. (per.) zor (Șeineanu, II, 390; Lokotsch 2223; Ronzevalle 97), cf. ngr. ζόρι, alb., bg., sb. zor. – Der. zori, vb. (a sili, a constrînge, a grăbi; a accelera); zoriu, adj. (rapid, expeditiv); zoralie, s. f. (dans popular cu mișcări rapide), pe care Șeineanu îl derivă din tc. zorli, der. care pare der. interior, cu suf. expresiv -lie. Cf. zurliu.

Zor, -ă v. Lazăr II B 1.

zoru’ s. invar., interj. v. zoreală

zoru’ s. invar., interj. v. zoreală.