vânturător, ~oare [At: BIBLIA (1688), 440¹/9 / V: (reg) ~tărătoare, ~târătoare sf / Pl: ~ori, ~oare / E: vântura + -ător] 1 sm Persoană care vântură (1). 2 sm (Înv; fig) Persoană care împrăștie o mulțime, un grup de oameni. 3 sm (Înv; fig) Persoană care nimicește o mulțime de oameni. 4 smf Persoană care rătăcește din loc în loc (în căutare de aventuri) Si: (înv) vânturar (1). 5 sm (Îls) ~ de fraze (goale) Palavragiu. 6 sm (Îal) Demagog. 7 sf (Reg) Unealtă de lemn (sub forma unei lopeți scobite) folosită la vânturatul (1) boabelor, al semințelor etc. Si: (reg) vântureșcă (1), vânturișcă (1). 8 sf (Trs; pex) Căuș pentru luat făina. 9 sf Mașină agricolă care curăță semințele de impurități printr-un curent de aer produs de un ventilator și le sortează cu ajutorul unor site Si: morișcă, (reg) moară, vânteală, vântureșcă (2), vânturișcă (2), vânturuietoare, vârtealău. 10 sf (Reg) Trior. 11 sf (Reg) Batoză (1). 12 sf (Reg) Zbârnâitoare de speriat păsările. 13 sf (Reg) Zbârnâitoare cu care se joacă copiii. 14 sf (îvr) sn (Iuz) Ventilator (1). 15 sf (Îvr) Răsuflătoare. 16 sf Mașină folosită în turnătorie pentru vânturarea amestecurilor de formare.

vânturător m. 1. cel ce vântură grâul; fig. vânturător de fraze; 2. aventurier.

vântărătoare sf vz vânturător

vântârătoare sf vz vânturător

vînturător, oare s.m., s.f. 1 s.m. Persoană care vîntură cereale, semințe etc. Vînturătorii și ciurarii lucrau în hambare (SADOV.). 2 s.m., s.f. Persoană care hoinărește, care rătăcește din loc în loc. Grecii..., vînturători ai limanurilor din vremi străvechi (VLAH.). 3 s.f. Mașină agricolă de sortat, care curăță semințele de impurități prin îndepărtarea acestora cu un curent de aer produs de ventilatoare și prin cernerea semințelor rămase prin site. 4 s.f. (metalurg.) Mașină folosită în turnătorie pentru omogenizarea și răcirea amestecurilor. • pl. -ori, -oare. /vîntura + -ător.

VÎNTURĂTOR, -OARE, vînturători, -oare, s. m. și f. (Astăzi numai cu determinări) Aventurier. O bandă de vînturători de mare, greci și maltezi, era de fapt stăpînă pe gura Dunării. BART, E. 320. Spuneau că e o vînturătoare ce cutreieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ (Adjectival) Și-ar fi pierdut timpul ca un cavaler vînturător. GHICA, A. 684.

vînturătór, -oáre adj. Acela care vîntură. Fig. Rar. Aventurier (adică „vînturător de lume, de țară”). S. f., pl. orĭ. Mașină de vînturat grînele.

vânturător s. m., pl. vânturători

vânturător s. m., pl. vânturători

vânturător s. m., pl. vânturători

VÂNTURĂTOR s. v. aventurier.

vînturător s. v. AVENTURIER.