2 intrări
10 definiții

Explicative DEX

vântuire sf [At: POLIZU Pl: ~ri / E: vântui] (Înv) Suflare puternică a vântului.

VÂNTUI, pers. 3 vântuiește, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla cu putere, vijelios. 2. Tranz. (în superstiții, subiectul este „vântul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. – Vânt + suf. -ui.

vântui [At: VALIAN, V. / Pzi: 3 ~ește / E: vânt + -ui] 1 viim A fi vânt puternic (cu furtună). 2 viu (D. vânt) A sufla cu putere. 3 vtf (Mtp; Mol; Buc; subiectul este „vîntul rău”; c. i. ființe, mai ales oameni) A face să se îmbolnăvească, să devină infirm. 4 vtf (Mtp; Mol; Buc; subiectul este „vîntul rău”; c. i. ființe, mai ales oameni; spc) A face să devină nebun. 5 vr (Reg; d. piatră) A se fisura cu ușurință în urma expunerii la vânt.

vîntui vb. IV. 1 intr. unipers. (despre vînt) A sufla cu putere, vijelios. 2 tr. (în superstiții; cu sub. „vîntul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. • prez.ind. pers. 3 -iește. /vînt+ -ui.

VÂNTUI, pers. 3 vântuiește, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla cu putere, vijelios. 2. Tranz. (În superstiții, subiectul fiind „vântul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. – Vânt + suf. -ui.

VÎNTUI, pers. 3 vîntuiește, vb. IV. 1. Intranz. (Popular, despre vînt) A sufla cu putere, vijelios. (Impersonal) Cînd pornesc furtunile, se zice că vîntuiește. PAMFILE, VĂZD. 46. ◊ Fig. Pară de răzvrătire a prins să vîntuiască. POPA, B. 191. 2. Tranz. (în superstiții, subiectul fiind «vîntul rău») A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. Aceste vînturi bat numai anumite locuri, și dacă se întîmplă că prin acele părți dau peste oameni, îi vîntuiesc, adică îi înnebunesc, îi muțesc, le iau vreo mînă sau vreun picior. PAMFILE, VĂZD. 44. ◊ Refl. Omul peste care dau vînturile rele se vîntuiește. ȘEZ. V 142.

A VÂNTUI pers. 3 ~iește intranz. pop. (despre vânt) A sufla cu putere. /vânt + suf. ~ui

Ortografice DOOM

vântui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 sg. vântuiește, imperf. 3 sg. vântuia; conj. prez. 3 sg. să vântuiască

vântui (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. vântuiește, imperf. 3 sg. vântuia; conj. prez. 3 să vântuiască

vântui vb., ind. prez. 3 sg. vântuiește, imperf. 3 sg. vântuia; conj. prez. 3 sg. și pl. vântuiască

Intrare: vântuire
vântuire infinitiv lung
infinitiv lung (IL107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • vântuire
  • vântuirea
plural
  • vântuiri
  • vântuirile
genitiv-dativ singular
  • vântuiri
  • vântuirii
plural
  • vântuiri
  • vântuirilor
vocativ singular
plural
Intrare: vântui
verb (VT408)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • vântui
  • vântuire
  • vântuit
  • vântuitu‑
  • vântuind
  • vântuindu‑
singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea)
  • vântuiește
(să)
  • vântuiască
  • vântuia
  • vântui
  • vântuise
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

vântuiverb

  • 1. intranzitiv (Despre vânt) A sufla cu putere, vijelios. DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX
    • format_quote Cînd pornesc furtunile, se zice că vîntuiește. PAMFILE, VĂZD. 46. DLRLC
    • format_quote figurat Pară de răzvrătire a prins să vîntuiască. POPA, B. 191. DLRLC
  • 2. tranzitiv (În superstiții, subiectul fiind „vântul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Aceste vînturi bat numai anumite locuri, și dacă se întîmplă că prin acele părți dau peste oameni, îi vîntuiesc, adică îi înnebunesc, îi muțesc, le iau vreo mînă sau vreun picior. PAMFILE, VĂZD. 44. DLRLC
    • format_quote reflexiv Omul peste care dau vînturile rele se vîntuiește. ȘEZ. V 142. DLRLC
etimologie:
  • Vânt + -ui. DEX '09 DEX '98 NODEX

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.