VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic. 2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ◊ Expr. (Reg.) A fi vrednic = a valora, a prețui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvârși ceva. – Din sl. vrĕdĩnŭ.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

VRÉDNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care vădește demnitate; cu demnitate; destoinic; demn. 2) Care se bucură de prestigiu; cu autoritate morală. 3) Care muncește mult și cu folos; harnic; muncitor. /<sl. vrĕdinu
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

VRÉDNIC adj. 1. v. harnic. 2. v. competent. 3. v. demn.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Vrednic ≠ nedemn, nevrednic
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

vrédnic (-că), adj. – 1. Demn, merituos. – 2. Capabil. – 3. Activ, muncitor, talentat. – Var. vrenic. Megl. vreadnic. Sl. vrĕdinŭ (Miklosich, Fremdw., 136; Cihac, II, 466; Tiktin), cf. bg. vrĕden, cr. vrednik. Vernic, adj. „demn”, pe care Graur, BL, XIV, îl explică prin sl. vĕrĭnikŭ „credincios”, nu este altceva decît var. lui vrenic. – Der. (în)vrednici, vb. (a face demn, a face merituos; refl., a merita; refl., a se face demn de, a binevoi să); vrednicie, s. f. (merit; capacitate, demnitate; hărnicie); nevrednic, adj. (nedemn; mizerabil); nevrednicie, s. f. (ticăloșie).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

vrédnic adj. m., pl. vrédnici; f. sg. vrédnică, pl. vrédnice
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink