VRANĂ, vrane, s. f. 1. Orificiu făcut într-un butoi pentru umplerea și golirea acestuia. 2. Parte a morii prin care curge făina. – Din bg. vrana.

vrană sf [At: (a. 1788) MOLNAR, ap. TDRG. / Pl: ~ne / E: bg врана] 1 Gaură rotundă sau dreptunghiulară făcută la butoaiele înfundate, pentru a putea introduce sau scoate vinul, murăturile etc. 2 Parte a morii prin care curge făina. 3 (Apc; reg) Urdiniș.

vrană s.f. 1 Orificiu rotund sau dreptunghiular făcut (în doagele de) la butoaie (înfundate) pentru umplere, golire, aerisire etc. Dînd afară dopul, Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește (C. NEGR.). 2 Uluc, jgheab prin care curge faina măcinată la moară. 3 (pop.) Gaură la fluier, prin care iese aerul din camera de rezonanță. • pl. -e. <sl. veche врана; cf. bg. врана.

VRANĂ, vrane, s. f. 1. Gaură rotundă sau dreptunghiulară făcută la butoaiele înfundate, pentru a putea introduce sau scoate vinul, murăturile etc. 2. Parte a morii prin care curge făina. – Din bg. vrana.

VRANĂ, vrane, s. f. 1. Gaură rotundă sau dreptunghiulară la butoaiele înfundate, făcută pentru a putea introduce sau scoate vinul, murăturile etc. Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește. NEGRUZZI, S. II 201. Cepul, măre, că scotea, Gura-n vrană că-și punea, Num’o dată că sorbea. TEODORESCU, P. P. 673. 2. Parte a morii prin care curge făina; piscoaie.

VRANĂ ~e f. 1) gaură mică la butoaiele înfundate, prin care se toarnă sau se scurge vinul. 2) Dopul cu care se astupă această gaură. /<bulg. vrana

vrană f. 1. gaură ce se află de amândouă părțile în vasele înfundate și prin care se introduce lichidul; 2. urdiniș. [Bulg. VRANĂ, dop (de unde, românește, gaură de dop)].

vránă f., pl. e și ănĭ (bg. vraná, vrană). Gaura cea mare pin care se toarnă vinu în butoĭ. Gaură, răsuflătoare. V. preduf.

vrană s. f., g.-d. art. vranei; pl. vrane

vrană s. f., g.-d. art. vranei; pl. vrane

vrană s. f., g.-d. art. vranei; pl. vrane

vrană (-ăni), s. f. – 1. Gaură de butoi, cep. – 2. Gaură de flaut. Sl. vrana (Cihac, II, 465; Conev 63), cf. bg. vraná, sb. vranja, pol. wrona.

VRANĂ s. 1. (reg.) preduf, (prin Maram.) sadă, (prin Dobr.) tapă. (~ la butoi.) 2. (TEHN.) piscoaie, (reg.) guriță, pospai, ulucaș, (prin Transilv. și Ban.) scoreț. (Prin ~ curge făina măcinată, la moară.)

VRANĂ s. 1. (reg.) preduf, (prin Maram.) sadă, (prin Dobr.) tapă. (~ la butoi.) 2. (TEHN.) piscoaie, (reg.) guriță, pospai, ulucaș, (prin Transilv. și Ban.) scoreț. (Prin ~ curge făina măcinată, la moară.)

vránă, vrăni, s.f. (reg.) 1. Gaură de butoi, cep: „Cu fir roșu l-o legat, / Pe vrană de toc l-o băgat” (Bârlea, 1924, II: 404). 2. Orificiul de la capătul fluierului: „Cu vrănuța cătă vânt. / Când vântuțu a sufla / Fluierașu-a fluiera” (Bilțiu, 1990: 19). 3. Concavitate: „Odată, la o femeie o vinit Marțolea și ea a știut să fugă în casă și să le întoarcă toate. Dar tocul cu slănina nu l-o înturnat cu vrana în jos și (acesta) o sărit să descuie ușa” (Bilțiu, 1999: 114). – Din bg. vrana „dop” (DER, DEX, MDA); din sl. vrana (Conev, după DER).

vrană, vrăni, s.f. – (reg.) 1. Gaură de butoi, cep: „Cu fir roșu l-o legat, / Pe vrană de toc l-o băgat” (Bârlea, 1924, II: 404). 2. Orificiul de la capătul fluierului: „Cu vrănuța cătă vânt. / Când vântuțu a sufla / Fluierașu-a fluiera” (Bilțiu, 1990: 19). – Din bg. vrana „dop” (Șăineanu, Scriban, DER, DEX, MDA); din sl. vrana (Cihac, Conev, cf. DER).

vrană, vrăni, s.f. – 1. Gaură de butoi, cep: „Cu fir roșu l-o legat, / Pe vrană de toc l-o băgat” (Bârlea 1924 II: 404). 2. Orificiul de la capătul fluierului: „Cu vrănuța cătă vânt. / Când vântuțu a sufla / Fluierașu-a fluiera” (Bilțiu 1990: 19). – Din sl. vrana, cf. bg. vrana (DER).