VOCALĂ, vocale, s. f. (Fon.) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească niciun obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. ◊ Vocală neutră = structură vocalică ce se caracterizează prin formanți situați la 500 Hz, 1500 Hz, 2500 Hz. – Din lat. vocalis, germ. Vokal.

vocală [At: MAIOR, IST. 274/14 / V: (înv) vocal sn, vocale / Pl: ~le / E: lat vocalis, ger Vokal] (Fon) 1 sf Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol. 2 sf Semn grafic care reprezintă o vocală (1) Si: (îvr) voce (46). 3 sf (Îs) ~ anterioară (sau prepalatală, palatală) Vocală (1) care se articulează în partea anterioară a cavității bucale. 4 sf (Îs) ~ medială (sau centrală) Vocală (1) care se articulează în partea medială a cavității bucale. 5 sf (Îs) ~ posterioară (sau postpalatală, velară) Vocală (1) care se articulează în partea posterioară a cavității bucale. 6 sf (Îs) ~ neutră Structură vocalică ce se caracterizează prin formanți situați la 500 Hz, 1500 Hz, 2500 Hz. 7 a (Îvr) Care prezintă caracteristicile unei vocale (1).

vocală s.f. (fon.) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întîlnească nici un obstacol. Vocalele limbii române sînt: a, ă, î (â), e, i, o, u. Vorbea foarte repede,... lungind, adînc tulburător, vocalele (CA. PETR.). ◊ Vocală anterioară (sau palatală, prepalatală) = vocală care se articulează în partea anterioară a cavității bucale (e, i). Vocală medială (sau centrală) = vocală care se articulează în partea medială a cavității bucale (a, ă, î). Vocală posterioară (sau postpalatală, velară) = vocală care se articulează în partea posterioară a cavității bucale (o, u). Vocală neutră = structură vocalică ce se caracterizează prin formanți situați la 500 Hz, 1500 Hz, 2500 Hz. Vocală deschisă v. deschis. Vocală închisă v. închis. Vocală lungă v. lung. Vocală rotunjită v. rotunjit. Vocală scurtă v. scurt. Vocală tematică v. tematic. ♦ Semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. • pl. -e. /<lat. [littera]vocalis, it. vocale, germ. Vokal.

VOCALĂ, vocale, s. f. (Fon.) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. ◊ Vocală neutră = structură vocalică ce se caracterizează prin formanți situați la 500 Hz, 1500 Hz, 2500 Hz. – Din lat. vocalis, germ. Vokal.

VOCALĂ, vocale, s. f. (Gram.; în opoziție cu consoana) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber, fără să întîlnească nici un obstacol, nici o ocluziune: semnul grafic, litera, care reprezintă un asemenea sunet. A, e, i, o, u, ă, î sînt vocale ale limbii romîne. ▭ Alternanțele fonetice privesc atît vocalele, cît și consoanele. IORDAN, L. R. 167. Un glas limpede de orășan care spunea uscat și simplu vocalele, se ridică deasupra gălăgiei. DUMITRIU, B. F. 10. Lipsa unei vocale, greșul unei periode sînt lucruri serioase. RUSSO, S. 77.

VOCALĂ s.f. Sunet al vorbirii la a cărui articulare aerul din laringe iese liber, fără să întîlnească nici un obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. [< it. vocale, lat. vocalis].

VOCALĂ s. f. sunet al vorbirii la a cărui articulare aerul din laringe iese liber, fără să întâlnească nici un obstacol; semn grafic, literă reprezentând un asemenea sunet. (< lat. vocalis, germ. Vokal)

VOCALĂ ~e f. 1) Sunet al vorbirii produs prin ieșirea liberă a curentului de aer din plămâni. 2) Semn grafic ce reprezintă un astfel de sunet. /<germ. Vokal, it. vocale, lat. vocalis

vocală f. literă ce are un son prin sine însăș: a, e, i, o, u sunt vocale.

vocal² sn vz vocală

vocal¹, ~ă a [At: HELIADE, O. II, 59 / Pl: ~i, ~e / E: fr vocal, lat vocalis] 1 (Muz) Care este executat cu vocea. 2 (Îs; îoc muzică instrumentală) Muzică ~ă Muzică compusă pentru a fi interpretată cu vocea. 3 (D. oameni; îs) Solist ~ Solist care cântă cu vocea. 4 (Îs) Ansamblu ~ Grup de cântăreți care interpretează împreună o piesă muzicală. 5 Care aparține vocii (1) Si: (nob) vocifer (1). 6 Care ține de voce, de tehnica emisiei sunetelor Si: (nob) vocifer (2). 7 Care servește la producerea vocii (2) Si: (nob) vocifer (3). 8 (Îs) Coardă ~ă Fiecare dintre formațiunile ligamentoase simetrice ale laringelui, prin vibrarea cărora se produc sunetele. 9 (Îs) Scară ~ă Registrul complet al sunetelor vocii umane.

vocale sf vz vocală

vocal, -ă adj. 1 Care ține de voce; care aparține vocii, care se referă la voce; care se exprimă cu ajutorul vocii. Se zicea că nici o cucoană din aristocrația apuseană nu rezistă la modulațiile vocale ale acestui frumos diplomat turc (CA. PETR.). ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiunile ligamentoase simetrice ale laringelui prin vibrarea cărora se produc sunetele. O să-i răcească... coardele vocale și o să răgușească (ARGH.). Amprentă vocală v. amprentă. Mesagerie vocală v. mesagerie. Vibrato vocal v. vibrato. 2 (despre muzică) Care este destinată vocii, care se execută cu vocea. După ce studie mai întîi muzica vocală,... să consacră cu cel mai mare amor la studiul contrapunctului (FIL.). ◊ (urmat de determ. care precizează genul muzicii, al unei lucrări sau formații muzicale, cu care formează compuse) O formație vocal-instrumentală... ne-a încîntat prin talentul și virtuozitatea cu care a reușit să reliefeze mesajul uman (PER.). • pl. -i, -e. /<fr. vocal, lat. vocalis, -e.

VOCAL, -Ă, vocali, -e, adj. Care se raportă la voce, care servește la producerea vocii; care are legătură cu vocea, privitor la voce. Coardele vocale v. coardă (I 1). ♦ (Muz.; în opoziție cu instrumental) Executat cu vocea, cîntat din gură. Era el profesor de muzică vocală la liceul din tîrgulețul cel dunărean. I. BOTEZ, ȘC. 143. ◊ (Adverbial) Felix mai dădu cîteva ocoluri odăii, ascultînd exercițiile Otiliei, care le intona și vocal acum. CĂLINESCU, E. O. I 34.

VOCAL, -Ă adj. Referitor la voce, în legătură cu vocea, care produce vocea. ♦ (Despre muzică) Care se cîntă cu vocea. [< fr. vocal, cf. lat. vocalis < vox – voce].

VOCAL, -Ă adj. referitor la voce, care produce vocea. ◊ (despre muzică) destinată vocii, care se execută cu vocea. (< fr. vocal, lat. vocalis)

vocal-simfonic, -ă adj. (muz.) Care se cântă cu vocea și cu orchestra simfonică ◊ „Compozitorul a făurit un limbaj care a încorporat stilului vocal-simfonic elementele cântecului de masă până la fuziunea deplină.” I.B. 10 V 61 p. 3 (din vocal + simfonic)

VOCAL ~ă (~i, ~e) 1) Care participă la producerea vocii. Organe ~e. Coarde ~. 2) Care ține de voce; propriu vocii. Sunet ~. Tehnică ~ă. 3) Care este destinat pentru voce. Muzică ~ă. 4) Care constă din vocaliști. Ansamblu ~. /<fr. vocale, it. vocale, lat. vocalis

vocal a. 1. ce ține de voce: muzică vocală, destinată a fi cântată; 2. ce servă la producerea vocii: organe vocale.

*vocál, -ă adj. (lat. vocalis, d. vox, vocis, voce). Relativ la voce: coardele vocale ale gîtuluĭ. Cu vocea, din gură: muzica vocală (în opoz. cu cea instrumentală). S. f. Gram. Sunet care se pronunță fără ajutoru uneĭ consonante: a, e, i, o, u, ă, î îs vocale. Adv. Pin voce.

vocală s. f., g.-d. art. vocalei; pl. vocale

vocală s. f., g.-d. art. vocalei; pl. vocale

vocală s. f., pl. vocale

+literă-vocală s. f., g.-d. art. literei-vocală; pl. litere-vocală

+sunet-vocală s. n., pl. sunete-vocală

vocal adj. m., pl. vocali; f. vocală, pl. vocale

vocal adj. m., pl. vocali; f. vocală, pl. vocale

vocal adj. m., pl. vocali; f. sg. vocală, pl. vocale

VOCALĂ s. (FON.) 1. (înv.) glasnică, sunătoare. (Consoane și ~e.) 2. vocală anterioară = vocală palatală, vocală prepalatală; vocală centrală = vocală medială; vocală medială = vocală centrală; vocală palatală = vocală anterioară, vocală prepalatală; vocală posterioară = vocală postpalatală, vocală velară; vocală postpalatală = vocală posterioară, vocală velară; vocală prepalatală = vocală anterioară, vocală palatală; vocală velară = vocală posterioară, vocală postpalatală.

VOCALĂ s. (FON.) (înv.) glasnică, sunătoare. (Consoane și ~.)

vocală, muzică ~, muzică ce cuprinde toate genurile (I, 1, 2) la care participă vocea (1) omenească. Ea formează cel mai vechi strat din folclorul* tuturor popoarelor, vocile apărând aici fie singure, fie acompaniate de instr. În domeniul creației culte, genurile v. sunt reprezentate de: a. cor* (mai multe voci (2) care cântă simultan); b. lied*, cântec*, romanță (1), baladă* (voce acomp. de unul sau mai multe instr.); c. genurile vocal-simfonice: cantata*, oratoriul* (una sau mai multe voci acompaniate de orch.); d. opera* (vocile se integrează într-un ansamblu (I, 1) artistic complex, în cadrul unui spectacol reprezentat pe scenă). Genurile vocale s-au dezvoltat înaintea celor instr. dominând viața muzicală până la sfârșitul Renașterii* și căpătând încă din sec. 15 aspecte monumentale (motetul*, misa*). Muzica instr. va rămâne până în ultimele decenii ale sec. 16 dependentă de tipul de scriitură vocală ca și de repertoriul v. În epoca barocului* se nasc și se dezvoltă opera, cantata, oratoriul. Spre sfârșitul sec. 18 li se adaugă liedul. Încă din zorii epocii romantice apar întrepătrunderi între genuri. Beethoven introduce soliști* vocali și corul în Simfonia a IX-a, exemplu preluat la sfârșitul sec. de Gustav Mahler. În epoca modernă Arnold Schönberg compune Cvart. nr. 2 de coarde cu soprană. La compozitorii contemporani întâlnim cele mai variate combinații de voci și instr. și o lărgire considerabilă a sferei scriiturii vocale (întindere, dificultăți ritmice și de intonație).

VOCALĂ s. f. (< it. vocale, lat. vocalis, germ. Vokal): sunet care se produce prin scurgerea nestânjenită și continuă a curentului de aer sonor prin canalul vorbitor. ◊ ~ simplă: v. pronunțată și notată o singură dată, ca de exemplu a și e în parte, o și ă în zonă, u și i în puțin, î din până. ◊ ~ dublă: v. pronunțată și notată de două ori, ca de exemplu ee în alee și epopee, ii în ființă și viitor, oo în coopera și zoologie, uu în atuuri și continuu. ◊ ~ plenisonă: v. care are caracter silabic (adică poate forma singură o silabă), ca de exemplu a în ață, e în era, i în ițar, o în oră, u în ușă. ◊ ~ semisonă: v. care nu are valoare silabică, care nu poate forma singură o silabă, ca de exemplu ă în bă-iat și mi-lă, î în dâ-ră și mâ-nă. ◊ ~ în hiat: v. care se întâlnește cu o altă v. în cadrul aceluiași cuvânt sau cu o v. din alt cuvânt, ca de exemplu e și a în cuvântul crea (cre-a), iar o și o în cuvinte diferite ca o operă. ◊ ~ palatală: v. articulată în regiunea palatului gurii prin apropierea limbii de această zonă, ca de exemplu e în cuvântul estuar și i în cuvântul istm. ◊ ~ anterioară (prepalatală): v. care se articulează într-un punct situat în partea de dinainte a cavității bucale, ca de exemplu e în cuvântul era și i în cuvântul imun. ◊ ~ medială (neutrală, centrală): v. care are ca punct de articulație partea de mijloc a cavității bucale, ca de exemplu a în aur, ă în ăștia și î în înalt. ◊ ~ posterioară (postpalatală, velară): v. care se articulează în partea de dinapoi a cavității bucale, ca de exemplu o în odor și u în unic. ◊ ~ deschisă: v. care se articulează cu maxilarele mai depărtate și cu canalul dintre limbă și palatul gurii mai larg decât la o v. închisă, ca de exemplu a din baclava. ◊ ~ semideschisă (mijlocie): v. care se articulează cu maxilarele pe jumătate deschise și cu canalul dintre limbă și palatul gurii strâmtat pe jumătate, ca de exemplu ă din țări, e din fler și o din corp. ◊ ~ închisă: v. care se articulează cu maxilarele apropiate unul de celălalt și cu canalul dintre limbă și palatul gurii mult mai strâmtat decât în pronunțarea unei v. deschise, ca de exemplu i din in, î din încă și u din una. ◊ ~ labială (rotunjită): v. care se articulează cu participarea buzelor, ca de exemplu o în onoare și u în unește. ◊ ~ nelabială (nerotunjită): v. care se articulează fără participarea buzelor, ca de exemplu a în arc, ă în soră, e în era, i în inimos și î în mâine. ◊ ~ mobilă: v. din rădăcina unui cuvânt flexibil care apare numai în unele forme ale acestuia, ca de exemplu o în cuvântul rusesc son „vis” (N. sg. son – G. sg. sna). ◊ ~ mută: v. care nu se pronunță deloc sau care se pronunță foarte slab, ca de exemplu e (finală și medială) din cuvintele franțuzești femme „femeie” și petit „mic” (în primul caz nu se pronunță, iar în al doilea se pronunță foarte slab). ◊ ~ accentuată (tonică): v. care este scoasă în evidență prin accent, ca de exemplu a în tare, e în fermă, i în ține, o în voie, u în sună, ă în zările și î în săptămâni. ◊ ~ neaccentuată (atonă): v. care nu este scoasă în evidență prin accent, ca de exemplu a în canistră, e în trecător, i în direcție, o în colonel, u în bucuros, ă în ciupercă și î în câmpie. ◊ ~ protonică: v. care se află înainte de silaba accentuată, ca de exemplu a în calibru, e în ferigă, i în vioară, o în colțat, u în sulfină, ă în măsea și î în câtime. ◊ ~ posttonică: v. care se află după silaba accentuată, ca de exemplu a în vremea, e în mare, i în fabrică, o în radio, u în abur și ă în salbă. ◊ ~ iodizată: v. care primește în pronunțare un iod (v.) anterior, la început de cuvânt, ca de exemplu v. e din cuvintele el (pron. „iel”), este (pron. „ieste”) etc.

emisie vocală v. bel-canto; canto; voce.

vocală, vocale s. f. Semn (notă) în muzica bisericească psaltică, în număr de zece, prin care se arată distanțele ascendente sau descendente dintre sunete. – Din lat. vocalis, germ. Vokal.