VLĂSTAR, vlăstare, s. n. 1. Lăstar. 2. Fig. Urmaș, descendent (al unei familii). [Pl. și: (m.) vlăstari] – Din ngr. vlastári.

vlăstar sn [At: BIBLIA (1688), 30¹/47 / V: (înv) ~e (Pl: ~tări) sf, (reg) vră~ / Pl: ~e, ~i sm / E: ngr βλαστάρι] 1 Ramură tânără, subțire și flexibilă, care se dezvoltă din rădăcină sau din tulpina unei plante lemnoase Si: lăstar, mladă, mlădiță. 2 (Fig) Descendent al unei familii.

vlăstar s.n., s.m. 1 (bot.) Ramură tînără, subțire și flexibilă, care se dezvoltă din rădăcina sau din tulpina unei plante lemnoase (și care poate servi ca altoi); lăstar. În umbra ei pasc încă mieii ș-ajung vlăstarii brazi puternici (MACED.). ◊ Fig. Papa Ioan al XXII-lea porunci... să stîrpească din rădăcină toți vlăstarii ereziei din via Domnului (EMIN.). 2 Fig. Descendent, urmaș, coborîtor al unei familii. Patru copii, patru vlăstari ce creșteau din plin (D. ZAMF.). • pl. n. -e, m. -i. /<ngr. βλαστάρι.

VLĂSTAR, vlăstare, s. n. 1. Lăstar. 2. Fig. Descendent, coborâtor al unei familii. [Pl. și: (m.) vlăstari] – Din ngr. vlastári.

VLĂSTAR, vlăstare, s. n. 1. Lăstar. Din tulpina bătrînă și putredă a fagului încolțesc vlăstare tinere și vioaie. RUSSO, O. 27. 2. Descendent, coborîtor al unei familii. Lui îi va reveni cuvîntul hotărîtor în alegerea carierii tînărului vlăstar. VORNIC, P. 10. Gh. Eminovici a trimis pe acest întîi vlăstar al său să studieze medicina la Viena. CĂLINESCU, E. 32. Nicolaie Postelnicu, vlăstarul unei vechi familii boierești, sărăcit de tot. REBREANU, R. I 55. – Pl. și: (m.) vlăstari (COȘBUC, P. I 285).

VLĂSTAR ~e m. 1) Ramură nouă, care răsare din rădăcina sau tulpina unei plante lemnoase; mlădiță; lăstar. 2) fig. Descendent al unei familii; urmaș. /<ngr. vlastari^[1]

vlăstar m. 1. primul colț sau germen ce dau semințele plantelor; 2. ramură nouă sau frunză ieșită din rădăcina cea veche; 3. ramură tânără altoită pe altă plantă; 4. fig. progenitură. [Gr. mod. VLASTÁRI, mlădiță].

vlăstár și lăstár m. și n., pl. e (ngr. vlastári, d. vgr. blastárion; bg. vlastár și lastár, vsl. vlastarĭ). Ramură răsărită de curînd: vlăstarĭ tinerĭ răsărițĭ din tulpinele unor giganțĭ trîntițĭ de furtună (A. Frunză, VR. 1922, 7, 77). Fig. Odraslă, progenitură: educarea tinerelor vlăstare, ultimu vlăstar al uneĭ familiĭ. Munt. Lăstăriș: staŭ la umbră în lăstar (Br.-Voĭn. Puĭul). – Și vlăstáre, f., pl. ărĭ.

vlăstare sf vz vlăstar

vrăstar sn vz vlăstar

vlăstar s. n., pl. vlăstare

vlăstar s. n., pl. vlăstare

vlăstar s. n., pl. vlăstare/vlăstari

vlăstar, -re (urmași ai unei familii).

VLĂSTAR s. 1. v. lăstar. 2. v. copil. 3. v. urmaș.

VLĂSTAR s. 1. (BOT.) lăstar, mladă, mlădiță, smicea, (înv. și pop.) odraslă, (reg.) loază, mlădoacă. (~ de salcie.) 2. copil, odraslă, progenitură, (pop. și fam.) prăsilă, (înv.) naștere. (Ăsta e ~ lui.) 3. coborîtor, descendent, odraslă, progenitură, scoborîtor, urmaș, viță, (pop. și fam.) prăsilă, (înv. și reg.) rămășiță, (prin Transilv.) porodiță, (înv.) mărădic, rod, sămînță, semințenie, seminție, următor. (~ de domn.)

DUMINICA VLĂSTARILOR s. v. duminica floriilor, florii.

duminica vlăstarilor s. v. DUMINICA FLORIILOR. FLORII.

vlăstar (-re), s. n. – Mlădiță, puiet. – Var. lăstar. Mr., megl. vlăstar. Mgr. βλαστάριον, prin intermediul bg. vlastara, vlastari, var. din bg., sb. lastar (Miklosich, Fremdw., 104; Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 88), cf. alb. vljastar, tc. lastaria. – Der. (v)lăstăret, s. n. (crîng, lăstăriș); (v)lăstări, vb. (a da lăstari); vlăstăriș, s. n. (mulțime de lăstari).