vechilet sn [At: CARAGEA, L. 53/4 / Pl: ~uri, ~e / E: tc vekâlet] (Înv) 1-2 (Act prin care se acorda) împuternicirea de a acționa în calitate de vechil (4) Si: (înv) vechilâc (1-2), vechilimea (1-2), (îvr)vechilimet (1-2) Vz procură, mandat. 3 Calitatea de vechil (4) Si: (înv) vechilâc (3). 4 Slujba vechilului (4) Si: (înv) vechilâc (4).

vechilet s.n. (jur.; în trecut, în Țările Rom.) 1 Instituție feudală prin care cineva era mandatat, prin convenție scrisă sau orală, cu puteri depline sau limitate, pentru acte juridice de dispoziție, administrare sau judecăți. ♦ Concr. împuternicire, procură. 2 Slujba de vechil. • pl. -uri. /<tc. vekâlet.

vechilét n., pl. urĭ (turc. vekĭalet). Sec. 19. Calitatea (puterea, procura) de vechil.

VECHILET s. v. delegație, împuternicire, mandat, procură.

vechilet s. v. DELEGAȚIE. ÎMPUTERNICIRE. MANDAT. PROCURĂ.