uruit², ~ă a vz urluit¹

uruit¹ sn vz huruit

URUIT, -Ă, adj. v. urluit.

HURUIT¹ s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură. – V. hurui.

URLUI, urluiesc, vb. IV. Tranz. A măcina mare unele boabe de cereale pentru a face urluială. [Var.: urui vb. IV] – Din magh. örölni.

hului² v vz hurui

huluit³ sn vz huruit¹

hurlui² v vz urlui

hurui¹ [At: COȘBUC, B. 86 / V: hului, ur~ / Pzi: 3 huruie / E: fo] 1 vi A face un zgomot ca acela al mersului unei căruțe Si: a hodorogi (1), a hurdui (1) 2 vi A rostogoli cu zgomot un butoi Si: a hurdui (2). 3 vi A face zgomotul de cădere a mai multor obiecte tari unul peste altul Si: a hurdui (3). 4 vr (Înv) A se descărca mai multe pistoale. 5 vr (D. porumbel sau curcan) A emite sunetul caracteristic speciei. 6 vr (Reg) A se dărâma.

huruit¹ sn [At: VLAHUȚĂ, D. 121 / V: hulu~, uru~ / Pl: ~uri / E: hurui¹] 1-5 Huruire (1-5). 6 Dărâmare.

huruit³, ~ă a vz huluit²

urlui¹ [At: KLEIN, D. 446 / V: h~, hurui, urui / Pzi: ~esc / E: mg örölni] 1 vt (D. boabele unor cereale) A măcina în granule mari. 2 vt (D. semințe ale unor plante oleaginoase) A zdrobi pentru a obține ulei. 3 vi (Trs; fig; îf hurui) A munci. 4 vi (Reg; d. intestine) A chiorăi (1).

urluit¹, ~ă a [At: BIBLIA (1688), 70²/42 / V: uru~, huru~ / Pl: ~iți, ~e / E: urlui¹] 1 (Mai ales d. boabe de cereale) Măcinat sau zdrobit mare. 2 (Reg; d. oameni; îf huruit) Foarte ocupat.

urui² v vz hurui¹

urui³ v vz urlui¹

URLUI, urluiesc, vb. IV. Tranz. A măcina mare unele boabe de cereale pentru a face urluială. [Var.: urui vb. IV] – Din magh. örölni.

HULUI vb. IV. V. hurui.

HURUIT¹ s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură, huruială, hurduitură. – V. hurui.

HURUI, pers. 3 huruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela ce se aude cînd umblă o căruță, cînd se rostogolește un butoi sau cînd cad mai multe obiecte tari unul peste altul dintr-o dată; a durui. Prin pod șoarecii huruiau: dăduse de nuci. SADOVEANU, P. 105. Camionul a început să huruie. Tare. Asurzitor. SAHIA, N. 92. Pe afară mai huruia cînd și cînd cîte-o trăsură. SANDU-ALDEA, D. N. 252. 2. Refl. (Transilv.) A se dărîma, a se nărui, a se surpa. O casă care era să să huruie, de veche. RETEGANUL, P. IV 54. – Variante: (2) hului (SLAVICI, N. I 55), (1) urui (IOSIF, P. 37, COȘBUC, P. I 102) vb. IV.

HURUIT¹ s. n. Faptul de a (se) hurui și zgomotul produs de ceva care huruie. Scrîșnește macaraua de la laminor și, îndepărtat, se aude stins huruitul macaralei de încărcare. CĂLUGĂRU, O. P. 467. Nourii se frămîntau mînioși deasupra văii satului, aruncînd, din cînd în cînd, săgeți de fulgere și un huruit înăbușit care se pierdeau în depărtare. BUJOR, S. 62. Huruitul roatelor se înecă de istov în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, O. A. I 126.

URLUI¹, urluiesc, vb. IV. Tranz. A măcina porumbul, orzul, ovăzul etc. zdrobindu-le pentru a face urluială. – Variantă: urui vb. IV.

URLUI², urluiesc, vb. IV. Refl. (Regional, despre clădiri, terenuri) A se prăbuși, a se surpa; a urla². S-a urluit podul.

URLUIT¹, -Ă, urluiți, -te, adj. (Despre cereale) Măcinat mare, prefăcut în urluială; zdrobit, fărîmat. – Variantă: uruit, -ă adj.

URUI² vb. IV v. urlui¹.

A HURUI pers. 3 huruie intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare etc. în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a durui. 2) (despre porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei; a gurui. /Onomat.

A URLUI ~iesc tranz. (cereale) A măcina pentru urluială; a preface în urluială. /<ung. örölni

huruì v. a scoate un sunet șuierător, a face sgomot din cădere sau din sguduire. [Onomatopee].

urluì v. a măcina gros. [Ung. ÖRLÖNI, a măcina].

hurluĭésc, V. urluĭesc.

húruĭ, a -í v. intr. (imit. V. hîrîĭ). Se zice despre huĭetu pe care-l fac trăsurile, trenu, tunurile orĭ alte lucrurĭ grele cînd merg saŭ se prăbușesc. – Rar -ĭesc.

urluĭésc v. tr. (ung. örleni, a măcina). Macin gros, prefac în sfărmăturĭ: a urlui orzu. – Și uruĭesc. Și hurl-?

uruĭésc, V. urluĭesc.

hurui (a ~) vb., ind. prez. 3 huruie, imperf. 3 pl. huruiau; conj. prez. 3 să huruie

huruit s. n.

urlui v. urui

!urui/urlui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uruiesc/urluiesc, 3 sg. uruiește/urluiește, imperf. 1 uruiam/urluiam; conj. prez. 1 sg. să uruiesc/să urluiesc, 3 să uruiască/să urluiască

hurui (a ~) vb., ind. prez. 3 huruie, imperf. 3 sg. huruia; conj. prez. 3 să huruie

huruit s. n.

urlui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urluiesc, imperf. 3 sg. urluia; conj. prez. 3 să urluiască

hurui vb., ind. și conj. prez. 3 sg. huruie, imperf. 3 sg. huruia

huruit s. n.

urlui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urluiesc, imperf. 3 sg. urluia; conj. prez. 3 sg. și pl. urluiască

hurui (ind. prez. 3 sg. și pl. huruie)

urlui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urluiesc, conj. urluiască)

huruesc, -rue 3, -ruiam 1 imp.

HURUI vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hâțâi, a hâțâna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgâlțâi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drâgâi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

HURUI vb. v. dărăpăna, dărâma, nărui, prăbuși, prăvăli, risipi, surpa.

HURUIT s. v. huruitură.

hurui vb. v. DĂRĂPĂNA. DĂRÎMA. NĂRUI. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RISIPI. SURPA.

HURUI vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hîțîi, a hîțîna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgîlțîi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drîgîi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

HURUIT s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruitură, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)

urlui (-uesc, -it), vb. – A măcina mare, a sfărîma. – Var. hurlui. Mag. örölni (Tiktin; Gáldi, Dict., 98). – Der. urluială (var. hurluială), s. f. (porumb sau cereale măcinate grosier, pentru vite).

hului, pers. 3 sg. huluiește, vb. IV refl. (reg.) a se dărâma, a se nărui.

hurui, vb. intranz. – A face zgomot (ref. la căruțe). – Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).