URLĂTOR, -OARE, urlători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care urlă sau care vuiește. 2. S. f. Pârâu care curge cu zgomot din înălțimea unui munte; p. ext. cascadă. – Urla + suf. -ător.

urlător, ~oare [At: DRLU / Pl: ~i, ~oare a, ~i sf / E: urla + -ător] 1 a (D. animale) Care urlă (1). 2 a (D. oameni) Care urlă (5). 3-4 a, sm (îs) Maimuță -oare Maimuță care scoate strigăte puternice specifice și trăiește în America Centrală și de Sud. 5 a (D vânt, apă etc.) Care vuiește. 6 sf (Reg) Pârâu care curge cu zgomot pe o pantă foarte abruptă (formând o cascadă). 7 sf (Reg; prc) Cascadă (1). 8 sf Locul unde se adună lupii și urlă. 9 (Reg) Numele datei când, conform unor credințe populare, Sf. Petru hotărăște cine urmează să fie mâncat de lupi.

URLĂTOR, -OARE, urlători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care urlă sau care vuiește. 2. S. f. Pârâu care curge cu zgomot din înălțimea unui munte; p. ext. cascadă. – Urla + suf. -ător.

URLĂTOR, -OARE, urlători, -oare, adj. Care urlă, vuiește, produce zgomote puternice.

urlător s. m. (muz.) Solist de muzică ușoară care cântă foarte tare ◊ „E evident că D. A. și V.P. sunt doi exaltați ritmici, sau, cum se spune – între ghilimele – «urlători».” Luc. 29 VII 67 p. 8 (din urla + -ător, după it. urlatore; DEX – alt sens)

URLĂTOR ~oare (~ori, ~oare) Care urlă; care produce urlete. /a urla + suf. ~ător

urlător a. care urlă. ║ m. un fel de maimuță din pădurile Americei cu urletul spăimântător.

urlătór, -oáre adj. Care urlă. S. m. Un fel de maĭmuță din America. S. f., pl. orĭ. Loc unde urlă lupiĭ. Cascadă zgomotoasă.

urlător adj. m., pl. urlători; f. sg. și pl. urlătoare

urlător adj. m., pl. urlători; f. sg. și pl. urlătoare

urlător adj. m., pl. urlători; f. sg. și pl. urlătoare