uran sn vz uraniu

URAN- v. urano-.

*urán n., pl. urĭ (d. lat. úranus, vgr. Uranós, un zeŭ, nume dat la 1781 uneĭ planete descoperite chear atuncĭ, apoĭ și acestuĭ corp). Chim. Oxid de uraniŭ.

uraniu sn [At: J. CIHAC, I. N. 456/9 / V: -m, uran / Pl: ? / E: fr uranium] Element chimic, metal alb-argintiu, cu proprietăți radioactive, folosit în pilele atomice pentru obținerea elementelor transuranice, și care se găsește în natură, ca oxid, mai ales în pehblendă.

uranium sn vz uraniu

URANIU s. n. Metal alb, dur, cu proprietăți radioactive; se găsește în natură ca oxid în pehblendă. Reacțiunea în lanț pe care fizica nucleară a reușit s-o producă și s-o controleze înlăuntrul atomului de uraniu. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 3/2. Uraniul produce radium prin intermediul altor produse. MARINESCU, P. A. 35.

URANI- v. urano-.

URANIU s.n. Metal alb, dur, cu proprietăți radioactive. [Pron. -niu. / < fr. uranium].

URANO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „cer”, „ceresc”, „al cerului”. [Var. uran-, urani-. / < fr., it. urano-, cf. gr. ouranos].

URANIU s. n. metal radioactiv alb-cenușiu, dur, din grupa actinidelor, combustibil în centralele nucleare. (< fr. uranium)

URAN(O)- elem. „boltă cerească”, „palat, cerul gurii”. (< fr. uran/o/-, cf. gr. ouranos, cer)

URANIU n. Metal alb-argintiu, radioactiv, folosit, mai ales, la obținerea energiei nucleare. /<fr. uranium

*urániŭ n. (d. uran). Chim. Un corp simplu metalic care se scoate din uran.

uraniu [niu pron. nĭu] s. n., art. uraniul; simb. U

uraniu [niu pron. nĭu] s. n., art. uraniul; simb. U

uraniu s. n. [-niu pron. -niu], art. uraniul; simb. U

uraniu

URANO- „bolta cerească, palat, cerul gurii”. ◊ gr. ouranos „cer, boltă cerească” > fr. urano-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. urano-. □ ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în uranografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a cerului; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a corpurilor cerești de către unele popoare; ~lit (v. -lit₁), s. m., corp care cade pe pămînt, provenind din spațiul interplanetar; sin. meteorit; ~logie (v. -logie₁), s. f., ramură a astronomiei care se ocupă cu studiul cerului; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază măsurarea distanțelor interastrale; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de refacere a vălului palatului; ~rafie (v. -rafie), s. f., sutură a vălului palatului; ~scop (v. -scop), s. n., instrument astronomic pentru studierea corpurilor cerești; ~scopie (v. -scopie), s. f., examinare a cerului; ~stafilorafie (v. stafilo-, v. -rafie), s. f., închidere chirurgicală a despicăturilor congenitale ale palatului dur și ale vălului palatin.

URÁNIU (n. pr. Uranus) s. n. Element radioactiv (U; nr. at. 92, m. at. 238,03), metal alb-argintiu. Se găsește în natură, mai ales în pleblendă. U. natural este un amestec de trei izotopi, cu masa atomică 238, 235 și 234. Se întrebuințează ca material fisionabil în reactoarele nucleare, la fabricarea bombei atomice, în pilele atomice pentru obținerea elementelor transuranice, precum și la datări în arheologie. A fost descoperit de chimistul german M.H. Klaproth în 1789. Radioactivitatea u. a fost descoperită în 1896 de către fizicianul francez H.A. Becquerel, iar prima reacție de fisiune nucleară a avut loc în 1938.