ULUIRE, uluiri, s. f. Faptul de a ului; uimire, surprindere, uluială. ♦ Buimăceală, năuceală. – V. ului.

uluire sf [At: CANTEMIR, IST. 250 / Pl: ~ri / E: ului²] 1 Surprindere profundă (și neașteptată) Si: uimire (1), uluială¹, uluitură¹, zăpăceală, năuceală. 2 (Îvr) Greșeală (2).

ULUIRE, uluiri, s. f. Faptul de a ului; uimire, surprindere, uluială. Buimăceală, năuceală. – V. ului.

ULUIRE, uluiri, s. f. Acțiunea de a (se) ului și rezultatul ei; stare de zăpăceală sau de uimire. Parcă uluirea i-ar fi schimbat glasul. REBREANU, R. I 195.

ULUI, uluiesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a uimi, a surprinde. ♦ Tranz. și refl. (Înv.) A (se) tulbura, a (se) buimăci, a (se) năuci. – Cf. rus. ulovit’ „a prinde, a surprinde”.

ului² [At: NEAGOE, ÎNV. 245/18 / V: (Mol) url~ / Pzi: ~esc / E: ns cf slv о лагати „a prinde”, bg улавям „a pătrunde, a surprinde”] 1-5 vt(a) A uimi (1-3, 6-7).

ului³ vt [At: CORESI, M. 260/6 / V: ol~ / Pzi: ~esc / E: mg vall] 1 (înv) A mărturisi. 2 (îdt) A interoga.

ului⁴ vt [At: (a. 1717) IORGA, S. D. XII, 235 / V: (Mar; înv) ol~ / Pzi: ~esc / E: nct] 1 (Mar; înv; îf olui) A oferi. 2 (Reg) A împărți.

ului⁵ vi [At: TOMESCU, GL. / Pzi: ~esc / E: uliu] (Olt) 1 (D. găini) A scoate un cârâit specific când se apropie uliul. 2 (D. persoane) A striga pentru a alunga uliul.

urlui³ v vz ului²

ULUI, uluiesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (și neașteptată) mirare, admirație, emoție; a uimi, a surprinde. ♦ Tranz. și refl. (Înv.) A (se) tulbura, a (se) buimăci, a (se) năuci. – Cf. rus. ulovit’ „ a prinde, a surprinde”.

ULUI, uluiesc, vb. IV. Tranz. A uimi peste măsură; a buimăci, a zăpăci, a năuci. Atîtea opere de artă, îngrămădite unele lîngă altele, într-un spațiu redus, te uluiesc. STANCU, U.R.S.S. 118. Cu o îndrăzneală care mă ului, acest fermecător îmi afirmă pasionat că tocmai aceasta o așteaptă. GALACTION, O. I 238. O floare însă ului pur și simplu pe Ladima căci avea ceva misterios în somptuozitatea ei. CAMIL PETRESCU, N. 77. ◊ Refl. Nu se dezmeticise voinicul nostru, ba mai rău se uluise și se trezi dus pe sus. DELAVRANCEA, S. 101. Pierderea domnului lor îi făcură să se uluiască. ISPIRESCU, M. V. 59.

A SE ULUI mă ~iesc intranz. 1) (despre persoane) A deveni buimac; a nu mai ști de sine; a se pierde; a se buimăci; a se zăpăci; a se năuci. 2) A fi puternic impresionat (de ceva neprevăzut); a se uimi peste măsură. /cf. rus. ulovit’

A ULUI ~iesc tranz. A face să se uluiască; a buimăci, a zăpăci. /cf. rus. ulovit’

ULUI vb. 1. (Ban., Criș., Trans. SV) A mărturisi. Ssete ulluim. AGYAGFALVI, apud TEW. Noi cunoaștem și uluim pe Hristos a fi Mesia. C 1692, 519^r. Limba mea să uluiască direptatea ta. MISC. SEC. XVII, 7^v; cf. FOGARASI, apud TEW; VISKI, apud TEW; MISC. SEC. XVII, 23^v, 70^v, 84^v, 87^v; PSALTIRE SEC. XVII, apud, TEW; CAT. B, 3. 11, 12, 14. 2. (Ban.) A cerceta. Inquiro. Olu. Inquiralok. LEX. MARS., 218. Forme gramaticale: ind, prez..1 sg. olu (LEX. MARS., 218), ului (PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW), uluiesc (FOGARASI, apud TEW; MISC. SEC. XVII, 84^V; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW, 2 sg. uluiești (FOGARASI, apud TEW), 3 sg. uluiește (MISC. SEC. XVII, 70^v; BUITUL, apud TEW), cj. prez. 3 sg. să uluiască (MISC. SEC. XVII, 77^v). Etimologie: magh. vallani. Vezi și oluit, oluitor, uluită, uluitură.

uluì v. a se zăpăci. [Origină necunoscută].

uluĭésc v. tr. (vsl. sîrb. uloviti, a prinde [vînat], d. loviti, a prinde, a vîna; rus. ulovitĭ, a prinde, a surprinde. V. lovesc). Uĭmesc, zăpăcesc, fac să nu maĭ știe ce face: vestea ceĭa l-a uluit. V. refl. Mă zăpăcesc grozav, mă încurc: s’a uluit de frumuseța eĭ. V. uĭmesc.

uluire s. f., g.-d. art. uluirii; pl. uluiri

uluire s. f., g.-d. art. uluirii; pl. uluiri

uluire s. f., g.-d. art. uluirii; pl. uluiri

ului (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uluiesc, 3 sg. uluiește, imperf. 1 uluiam; conj. prez. 1 sg. să uluiesc, 3 să uluiască

ului (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uluiesc, imperf. 3 sg. uluia; conj. prez. 3 să uluiască

ului vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uluiesc, imperf. 3 sg. uluia; conj. prez. 3 sg. și pl. uluiască

ului (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uluiesc, conj. uluiască)

uluesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

ULUIRE s. v. amețeală, buimăceală, buimăcire, năuceală, năucire, perplexitate, zăpăceală.

ULUIRE s. 1. v. uimire. 2. consternare, perplexitate, stupefacție, stupoare, surprindere, surpriză, uimire, uluială, (rar) consternație. (A avut un moment de adevărată ~.)

ULUIRE s. 1. minunare, stupefiere, surprindere, uimire, uluială, (înv.) minune, uimeală. (~ cuiva în fața unui lucru neașteptat.) 2. perplexitate, stupefacție, stupoare, surprindere, surpriză, uimire, uluială. (A avut un moment de adevărată ~.)

uluire s. v. AMEȚEALĂ. BUIMĂCEALĂ. BUIMĂCIRE. NĂUCEALĂ. NĂUCIRE. PERPLEXITATE. ZĂPĂCEALĂ.

ULUI vb. v. ameți, buimăci, dărăpăna, dărâma, fâstâci, intimida, încurca, nărui, năuci, prăbuși, prăvăli, risipi, surpa, zăpăci.

ULUI vb. 1. v. uimi. 2. a uimi, (fig.) a speria. (M-a uluit cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a uimi. (Vestea aflată l-a uluit.) 4. v. minuna.

ULUI vb. 1. a minuna, a stupefia, a surprinde, a uimi. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 2. a uimi, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a uimi. (Vestea aflată l-a ~.) 4. a se cruci, a se minuna, a se uimi, (pop.) a se încruci, (reg.) a se ugni, (Transilv. și Ban.) a se pocozi, (înv.) a se ciudi, a se divi. (Se ~ de ce aude.)

ului vb. v. AMEȚI. BUIMĂCI. DĂRĂPĂNA. DĂRÎMA. FÎSTÎCI. INTIMIDA. ÎNCURCA. NĂRUI. NĂUCI. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RISIPI. SURPA. ZĂPĂCI.

ului (-iesc, -it), vb. – A uimi, a zăpăci. Origine necunoscută. S-a vrut să se explice prin mag. hulani „a cădea” (Drăganu, Dacor., VI, 303); prin mag. vallani „a investiga” (Gáldi, Dict., 167); sau prin sb. uloviti „a prinde vînatul” (Scriban); dar aceste explicații nu par suficiente. – Der. uluială, s. f. (zăpăceală); uluitor, s. f. (uimitor, care uluiește).