TĂCUT², -Ă, tăcuți, -te, adj. Care tace, care nu vorbește, p. ext. care nu face zgomot (v. calm, liniștit); care vorbește puțin, căruia nu-i place să vorbească (v. taciturn). Era un om tăcut; nu schimba cu nimeni un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 118. Și-au stat tăcuți, că i-a cuprins O jale pe-amîndoi. COȘBUC, P. I. 228. Stan era om tăcut în feliul său. CREANGĂ, P. 142. Îl vedea mai tăcut și mai retras. NEGRUZZI, S. I 25. ◊ Fig. Tăcută nălucește biserica străbună, Cu turnuri răsucite ascunse sub cupole. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 125. ◊ (Substantivat) Strigă, strigă, mutule, nu tăcea, tăcutule. ȘEZ. III 123.