TROIAN², -Ă, troieni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Troiei, privitor la Troia, originar din Troia. ◊ Calul troian = a) uriaș cal de lemn construit, potrivit legendelor antice, după îndemnul lui Ulise, de locuitorii din Ahaia în timpul războiului troian și în care aceștia s-au ascuns, contribuind la căderea Troiei; b) fig. mijloc perfid folosit pentru subminarea cuiva. 2. S. m. și f. Locuitor al Troiei. [Pr.: tro-ian] – Troia (n. pr.) + suf. -ean.

troian¹ sn [At: URECHE, L. 60 / P: tro-ian / Pl: ~iene, (îrg) ~uri, (reg) ~e, ~ienuri, ~ieni sm, (înv) ~i sm / E: pbl slv троіанъ] 1 (Ant) întăritură primitivă făcută de popoarele antice, constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare. 2 (Olt) Închisoare. 3 Cantitate mare de zăpadă (adusă de vânt și) așezată în formă de valuri sau de dune Si: nămete, (reg) omăt. 4 (Îlav) În ~iene În straturi mari. 5 (Pex) Cantitate mare de diverse obiecte sau materii Si: grămadă, (pop) morman. 6 (Îrg) Pajiște. 7 (Îrg) Stradă. 8 (Reg) Cărare făcută de animale. 9 (Olt) Urmă lăsată de sanie sau de car. 10 (Olt) Urmă făcută de apa care se scurge. 11 (Mun; pan) Model de cusătură în formă șerpuitoare. 12 (Ast; reg; sîs ~ul-cerului) Calea lactee.

troian², ~ă [At: DRLU / P: tro-ian / Pl: ~ieni, ~iene / E: Troia + -an] 1-2 smf, a (Locuitor) al Troiei. 3 a Privitor la Troia. 4 a (Mit; îs) Calul ~ Uriaș cal de lemn, constmit de locuitorii din Ahaia, la îndemnul lui Ulise, în timpul războiului troian, în care aceștia s-au ascuns, contribuind la căderea Troiei. 5 a (Fig; îas) Mijloc perfid folosit de cineva pentru subminarea acțiunilor cuiva. 6 a (Pfm; fig; îas) Om înalt și voinic.

TROIAN², -Ă, troieni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Troiei, privitor la Troia, din (sau de la) Troia. ◊ Calul troian = a) uriaș cal de lemn construit, potrivit legendelor antice, după îndemnul lui Ulise, de locuitorii din Ahaia în timpul războiului troian și în care aceștia s-au ascuns, contribuind la căderea Troiei; b) fig. mijloc perfid folosit pentru subminarea cuiva. 2. S. m. și f. Locuitor al Troiei. [Pr.: tro-ian] – Troia (n. pr.) + suf. -ean.

TROIAN², -Ă, troieni, -e, adj. Care ține de Troia; din (sau de la) Troia. ◊ Calul-troian v. cal.

TROIAN¹, troiene, s. n. 1. Îngrămădire mare de zăpadă adusă de vînt și așezată în formă de valuri sau de dune; nămete. Afară viscolul zidise troiene pînă la streșină și împresurase satul cu întărituri de albă cetate. C. PETRESCU, R. DR. 142. Troianul crescuse pînă la jumătatea zaplazurilor și urmă de pas nu se vedea. ANGHEL-IOSIF, C. L. 78. Valuri albe trec în zare, se așază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ (Metaforic) Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Loc. adv. În troiene = formînd grămezi (ca niște valuri). Un clopot trist suna și zăpada căzuse în troiene. ANGHEL, PR. 141. ♦ Morman, grămadă de... Pîrîul... licărea tot printre rădăcini și pe sub troian de ramuri pînă la izvorul lui. GALACTION, O. I 293. Vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. Frumoasa-i limpezime în clipă tulburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Întăritură primitivă la popoarele vechi, constînd dintr-un val lung de pămînt, cu șanț de apărare. – Pl. și: (rar) troiane (MACEDONSKI, O. I 163), (m.) troieni (PAS, Z. I 103, ALECSANDRI, P. A. 76).

TROIAN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Troia. II. adj. referitor la Troia. ♦ calul ~ = a) cal uriaș de lemn construit de ahei după sfatul lui Ulise, care, introdus în Troia cu războinicii ascunși în el, a pricinuit căderea cetății. b) mijloc perfid folosit de cineva pentru a submina situația sau acțiunile cuiva. (< lat. troianus)

TROIAN² ~ieni m. ist. Persoană care făcea parte din populația de bază a Troiei. /Din Troian n. pr.

TROIAN³ ~iană (~ieni, ~iene) ist. Care aparține Troiei sau populației ei; din Troia. Războiul ~. ◊ Cal ~ a) cal mare de lemn în care, conform legendei, s-au ascuns oștenii care asediau Troia pentru a pătrunde în cetate și a deschide porțile asediatorilor; b) dar făcut unui dușman pentru a-l prinde în cursă. /Din Troian n. pr.

TROIAN¹ ~iene n. 1) Strat gros de zăpadă adunată de vânt și dispus în formă de val; nămete. 2) pop. Grămadă de obiecte aruncate în dezordine; vraf. ~ de frunze. 3) înv. Întăritură primitivă, formată dintr-un val de pământ cu șanț de apărare. /Din Troian n. pr.

TROIAN s.n. (Ban.) Stradă, uliță. Troian. Via strata. AC, 375. Etimologie: de la numele topic Troian.

troian n. 1. grămadă de zăpadă ridicată de vifor: răsbatem iute troiene de ninsori AL.; 2. fig. grămadă, morman: troiene albe dea dușmanilor oase Al.; 3. fig. massă în mișcare: ce sau făcut acele troiene de popoare? BĂLC. [După grămada de pământ sau șanțul cunoscut sub numele de Troianul ori valul lui Troian (v. Troian): interesantă generalizare a unui termen geografic, prin amintirile ce poporul leagă de numele împăratului Traian, personaj istoric ajuns legendar].

Troian a. și m. 1. ce ține de Troia: răsboiul Troian; 2. locuitor din Troia.

Troian m. numele vechiu slavon al lui Traian, care ajunse să figureze în anticul panteon slav, alăturea de zeii indigeni; numele său trăiește încă în topografia română și balcanică: 1. Brazda Troianului, drum înălțat în jud. Teleorman (v. Novac); 2. Calea Troianului, șosea romană care pleacă dela Izlaz și apucă în sus spre Carpați, pe malul apusean al Oltului, până în sus de Râmnicu-Vâlcii; 3. Valul lui Troian, șanț imens ale cărui urme se văd dela Covurluiu spre Bolgrad și în Dobrogea dela Cernavoda până la Constanța: linia totală a valului dela Dunăre până la Răjnov e de 235 km.; 4. Troianul, val de pământ în jud. Iași și Tecuci; 5. Calea lui Troian, calea lactee, numit și drumul robilor (sens specializat după numirea geografică Calea Troianului).

Troian n. 1. numele unei trecători în Balcanii centrali; 2. oraș în Bulgaria cu 3029 loc.

troĭán n., pl. ĭene vechĭ și anurĭ (vsl. troĭan, un zeŭ oare-care, sîrb. trojan, zidurĭ atribuite luĭ Traĭan, care a rămas în amintirea Slavilor balcanicĭ. De la ideĭa de „șanțu luĭ Traĭan” lat. vallum Trajani, s’a trecut la ideĭa de „înălțătură, zid, troĭan”. De la lat. Trajanus, rom. s’ar fi făcut *trăin, ca creștin, d. christianus). Șir de zăpadă grămădită de vînt ca un val de apă.

Novac m. 1. V. Baba; 2. Brazda lui Novac, numit și Troianul, șanț de 1½ stânjeni în jud. Romanați.

troian² (grămadă de zăpadă) s. n., pl. troiene

troian¹ adj. m., (persoană; virus informatic) s. m., pl. troieni; adj. f., s. f. troiană, pl. troiene

troian² (nămete) s. n., pl. troiene

troian¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. troieni; adj. f., s. f. troiană, pl. troiene

troian (nămete) s. n., pl. troiene

troian adj. m., (persoană) s. m., pl. troieni; f. sg. troiană, pl. troiene

troian

troian, -iene.

TROIAN s. v. nămete.

TROIAN s. v. grămadă, maldăr, morman, movilă, purcoi.

troian s. v. GRĂMADĂ. MALDĂR. MORMAN. MOVILĂ. PURCOI.

TROIAN s. nămete, noian, (prin Mold.) sul. (Un ~ de zăpadă.)

CALEA-LUI-TROIAN s. v. calea lactee, calea-laptelui.

calea-lui-Troian s. v. CALEA-LACTEE. CALEA-LAPTELUI.

troian (-iene), s. n. – 1. Dig de protecție săpat într-o perioadă nedeterminată de-a lungul unei linii aproximativ paralele cu lunca Dunării, atribuit greșit împăratului Traian. – 2. Cantitate mare de zăpadă, nămete, noian. – 3. Grămadă, morman, teanc. – 4. (Olt.) Potecă într-o fîneață. – 5. (Olt.) Urma saniei pe zăpadă. Sl. trojanŭ (Cihac, II, 423; Șeineanu, Semasiol., 179; Tiktin), cf. sb. trojan. Der. directă din lat. Trāĭānus (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 218) nu este posibilă fonetic. Apare în doc. din sec. XV. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare rom.; și că numele său s-ar fi perpetuat în sl. în legătură cu această construcție defensivă, nu este semnificativ, căci este vorba de o tradiție fără temei și cu siguranță tîrzie. – Der. tro(i)eni, vb. (a se îngrămădi zăpada; a fi drumurile blocate de zăpadă).

troian, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Troian, fânațe, deal în Groșii Țibleșului, Suciu de Sus (Vișovan, 2008: 245); pădure și deal în Săcel (Vișovan, 2005); Culmea Troianului, vârf de munte în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005); Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu, 1940: 17). La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii: „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu, 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația, 2003: 123). 3. (astr.) Drumul lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALRRM, 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei. „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach, 1989). „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șăineanu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA), cf. srb. trojan. 3. Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, „drum de picior, cărare”. În limba română, din baza autohtonă *troiu + suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea, 1944).

troian, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu 1940: 17). ♦ La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii. „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația 2003: 123). 3. (astr.) În expr. Drumu lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALR 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șeineanu, Tiktin, cf. DER), cf. srb. trojan. „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER); Probabil din sl. trojanŭ (DEX). 3. „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, «drum de picior, cărare». În limba română, din baza autohtonă *troiu+suf. -an, s-a format der. troian” (Giuglea 1944).

Calul Troian v. Odysseus.

Tro/ia, -ian,-ică,-ina v. Stroe 5, 9, 16.

Troi/an, -enești v. Traian I.

Calul troian – În antichitate, grecii, asediind zadarnic Troia timp de zece ani, au hotărît – așa cum ne povestește Homer – să cucerească cetatea printr-un vicleșug. Sub pretextul unei ofrande religioase, grecii au construit un uriaș cal de lemn, înăuntrul căruia au fost ascunși cinci sute de soldați; apoi restul armatei s-a prefăcut că se retrage. Atunci troienii au introdus calul în oraș. În puterea nopții, ostașii greci au ieșit din ascunzătoare, au deschis poarta cetății și astfel Troia a fost cucerită printr-o stratagemă devenită celebră de-a lungul veacurilor și cunoscută sub denumirea de „calul troian”. Această expresie caracterizează pe acela care folosește un șiretlic spre a se furișa în tabăra adversă, indică pe dușmanul travestit în binefăcător. Mihai Beniuc, într-un sonet care poartă chiar titlul Calul troian, folosește comparația pentru timpul ce se strecoară în trupul nostru și ne îmbătrînește: „Am introdus eu singur în cetate, Cu oastea morții-n el, Calul Troian? Așa o fi. Dar, timpule, tu frate, Să știi că fără milă ne vom bate - Voi bate-n bătrînețea-mi ca-n dușman!” MIT.