triste sf vz striște

TRIST, -Ă, triști, -ste, adj. 1. (Despre oameni) Supărat, mâhnit, amărât, abătut; melancolic. ♦ (Despre ochi, manifestări ale oamenilor, sunete etc.) Care exprimă tristețe, melancolie. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. 2. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. ♦ Care sugerează, evocă tristețe; deprimant, dezolant. – Lat. tristis.

TRIȘTE, s. f. v. striște.

străiște sf vz striște

strănște sf vz striște

strânște sf vz striște

strâștie^[1] sf vz striște

strinște sf vz striște

strișcă sf vz trișcă¹

striște sf [At: CORESI, ap. DHLR II, 532 / V: (îrg) ~râște^[1], tr~, (înv) ~răi~, ~rănș~, ~trânș~, triste, (îvr) ~inș~, (reg) ~râștie, triștă / Pl: ~ti / E: slv сърѧща, срєща] 1 (Îvp; de obicei construit cu verbe ca „a avea”, „a fi” sau cu echivalente ale acestora) Soartă¹ (1). 2 (Îvp) Noroc. 3 (Mar; în urări) Fericire (1). 4 (Îrg; șîs triște rea, grea ~tie) Nenoroc. 5 (Reg; îlpp) În triștea cuiva În ciuda cuiva. 6 (Îal) Pe seama cuiva. 7 (Îvr) Acțiune (2). 8 (Îvr) Proiect (1).

trâștie sf vz trișcă¹

trist, ~ă a [At: PSALT. 72 / Pl: ~iști, ~e / E: ml tristis] 1 (D. oameni) Care este supărat Si: abătut, amărât, mâhnit, melancolic, necăjit, (reg) tristuit. 2 (D. privire, față ori d. stări sau manifestări ale omului) Care exprimă tristețe (1) Si: melancolic. 3 (D. glasul sau cântecul omului; pex, d. alte sunete) Care este jalnic Si: tânguitor. 4 (D. viață sau momente din viață) Plin de tristețe (1). 5 (Fig) Care provoacă tristețe (1) Si: dureros. 6 (Fig) Care sugerează tristețe (1) Si: deprimant, dezolant.

trișcă¹ sf [At: H X, 356 / V: (reg) st~, trâștie (Pl: ~ii) / Pl: ~ște, (reg) ~ști / E: nct] 1 (Pop) Fluier mai mic, uneori prevăzut cu găuri laterale, făcut din paltin, trestie, soc etc. Si: (reg) pincă¹. 2 (Pop) Fluier mic făcut din coada frunzei de dovleac, din paiul unor plante, din pană de gâscă etc. 3 (Reg) Caval¹. 4 (Pop) Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului Si: (pop) țurloi. 5 (Atm; reg) Fluierul piciorului la cal.

triștă sf vz striște corectat(ă)

triște sf vz striște

TRIST, -Ă, triști, -ste, adj. 1. (Despre oameni) Supărat, mâhnit, amărât, abătut; melancolic. ♦ (Despre ochi, manifestări ale oamenilor, sunete etc.) Care exprimă tristețe, melancolie. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. 2. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. ♦ Care sugerează, evocă tristețe; deprimant, dezolant. – Lat. tristis.

TRIȘTE s. f. v. striște.^[1] block

TRIST, -Ă, triști, -ste, adj. (În opoziție cu vesel) 1. (Despre oameni) Supărat, mîhnit, abătut. Aide, nu mai fi tristă, că nu-ți șade bine! REBREANU, R. II 121. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2. Vîntul șuieră prin hornuri răspîndind înfiorare... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ (În personificări) Se întreabă trist izvorul: Unde mi-i crăiasa oare? EMINESCU, O. I 122. Iarna tristă, iarna rece, Varsă lacrimi lungi șiroaie. ALECSANDRI, P. A. 189. ♦ (Despre ochii, zîmbetul, fața omului) Care exprimă tristețe. Gîrbov la patruzeci de ani, cu ochii triști, albaștri, duce de mulți ani viață fără bucurii. SADOVEANU, O. VII 364. Un zîmbet trist și sfînt Pe buzele-i lipite. EMINESCU, O. I 88. (Adverbial) Se apropie mai mult, își mîngîie bărbia rasă și ne privește cu ochii mari, care sticlesc trist pe fața-i năcăjită. SADOVEANU, O. VII 199. Și privește trist la casa șeihului Edebali. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre glasul sau cîntecul omului, p. ext. despre alte sunete) Tînguitor, jalnic. Valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. Și blînde, triste glasuri din vuiet se desfac. EMINESCU, O. I 96. Aude triste șoapte Ș-un glas jalnic suspinînd. ALECSANDRI, P. I 13. ◊ (Adverbial) El stă pe tron, și lîngă el, Ce trist crăiasa plînge! COȘBUC, P. I 70. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. Sînt pătrunși de negre și triste cugetări. MACEDONSKI, O. I 245. Copilăria mea a fost tristă, așa de tristă, că n-aș vrea s-o mai trăiesc aievea. VLAHUȚĂ, O. A. 423. C-o bucurie tristă te țin acum în brațe. EMINESCU, O. IV 39. 2. Fig. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. Primea împăratul de la soția-sa următoarea tristă veste. CARAGIALE, O. III 92. Asta e o lungă și tristă istorie. NEGRUZZI, S. I 43. Nu te, maică, supăra, Tristă veste de-i afla. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. ♦ Care sugerează, evocă tristețea; deprimant, dezolant. Veni înserarea limpede, fără nici un nour, tristă pe cîmpii singuratice. SADOVEANU, O. I 517. Era o seară tristă cum sînt atîtea seri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 39. Vesela verde cîmpie acu-i tristă, veștejită. ALECSANDRI, P. III 7. ◊ (Substantivat, n., în construcție cu verbul «a fi») Afară e trist ca și-n casă, Plouă, plouă. MACEDONSKI, O. I 157.

TRIȘCĂ, triște, s. f. Fluier scurt (de paltin, de trestie sau de soc) avînd, la capătul prin care se suflă, numai o mică deschizătură lunguiață. Asculta mugetul tunurilor și trișca lui Vatamanu, pe prispă. CAMILAR, N. I 422. Mi se pare că adie din vale un zvon de trișcă. SADOVEANU, V. F. 26. Să mai ascult, pe gînduri, doina, trișca de la tîrlă. VLAHUȚĂ, P. 47. ♦ Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; țurloi. Clarinetul se schimba în trișcă de cimpoi, flautul în bucium de munte. HOGAȘ, H. 44.

TRIȘTE, (rar) triști, s. f. (Învechit și popular) Soartă, destin, ursită. Așa mi-a fost triștea; văd eu că n-am încotro. ISPIRESCU, L. 53. Vai de ea, nenorocita!... Că i-a fost triștile sparte Și n-a avut de bărbat parte. PANN, P. V. II 156. ♦ Noroc. Se căina și se întrista în sufletul ei că n-avea triște. ISPIRESCU, L. 26. Să mă duc dintr-acest loc, Că e loc făr’ de noroc Ș-o siliște Făr’ de triște. TEODORESCU, P. P. 281.

TRIST ~stă (~ști, ~ste) și adverbial 1) (despre persoane) Care este într-o stare sufletească apăsătoare; mâhnit; amărât. 2) (despre față, ochi, zâmbete etc.) Care vădește o asemenea stare de spirit. 3) (despre fenomene, sunete, culori etc.) Care evocă sau sugerează o asemenea stare de spirit. Veste ~stă. /<lat. tristis

TRIȘCĂ ~te f. 1) Instrument muzical asemănător cu fluierul, dar fără găuri. 2) Fiecare dintre fluierele cimpoiului; țurloi. /Orig. nec.

striște f. pl. V. triște.

trist a. 1. turburat de durere internă, mâhnit: suflet trist; 2. melancolic: gânduri triste; 3. care însuflă întristare: ceremonie tristă; 4. nenorocit, funest: a avea un sfârșit trist; 5. penibil, plicticos: vieață tristă; 6. întunecat și ploios: vreme tristă (= fr. triste).

trișcă f. Mold. fluieraș de trestie (astupat la capătul prin care se suflă) cu sunetul tare și ascuțit: trișca dela târlă. [Cf. slav. TRŬSTĬ, trestie].

triște f. soartă: îl găsia văietându-și triștea OD. [Și striște = bulg. SREȘTŬ, întâlnire (fericită sau nefericită), considerată, după credințele poporului, ca piază bună sau rea].

stríșcă, V. trișcă.

stríște, V. triște.

strînște, V. triște.

trist, -ă adj. (lat. pop. tristus, cl. trîstis; it. tristo, pv. cat. trist, fr. triste. V. întristat). Fără veselie, fără bucurie, întristat: tristu îmblu (Ps. P.), un om trist. Melancolic: caracter trist. Care insuflă întristare: zidurĭ triste. Jalnic, nenorocit, funest: a avea un sfîrșit trist. Întunecat, posomorît: o zi tristă. Penibil: a avut trista misiune de a-ĭ anunța moartea. Adv. În mod trist.

tríșcă f., pl. ște, ștĭ (rudă cu treasc și cu rut. trisk, pîrîĭală. Cp. și cu vsl. trŭstĭ, troska, trestie). Fluĭeraș copilăresc de pană de gîscă saŭ de cotor de frunză de dovleac ș. a. Fluĭer primitiv de paltin cu șase găurĭ fără dop. (V. trulișcă, tilincă). Nord. Beschie verticală de tăĭat grinzile în lung. – Și strișcă.

tríște și (vechĭ) stríște și strînște f. (bg. srĭešta, întîlnire, d. vsl. sŭrenšta, srenšta sŭrĭeteniĭe, strĭeteniĭe, d. sŭrĭetati, a întîlni; rus. strĭetenie. V. răstriște, stretenie). Munt. Olt. Soartă, noroc: a avut triște de ploaĭe la timp. – La Vlah.: sînt oamenĭ care aduc noroc, după cum îs alțiĭ purtătorĭ de triște (= nenoroc. Univ. 1909, 4 Aŭg., 1, 5). V. loavă.

trist adj. m., pl. triști; f. tristă, pl. triste

trișcă s. f., g.-d. art. triștei; pl. triște

triște (înv., pop.) s. f., g.-d. art. triștii; (rar) pl. triști

trist adj. m., pl. triști; f. tristă, pl. triste

trișcă s. f., g.-d. art. triștei; pl. triște

triște s. f., g.-d. art. triștii; pl. triști

trist adj. m., pl. triști, f. sg. tristă, pl. triste

trișcă s. f., g.-d. art. triștei; pl. triște

triște s. f., g.-d. art. triștii; pl. triști

trișcă.

STRIȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, șansă, ursită, zodie.

TRIST adj. 1. v. supărat. 2. v. posomorât. 3. v. melancolic. 4. duios, îndurerat, întristat. (Se confesa cu glas ~.) 5. v. tânguitor. 6. tânguios, tânguitor. (O doină ~.) 7. duios, dureros, jalnic. (O romanță ~.) 8. v. elegiac. 9. v. nenorocit. 10. v. întristător. 11. v. dezolant. 12. melancolic, posomorât. (O noapte ~.)

TRIȘCĂ s. (MUZ.) (prin Olt.) totâlcă. (A cânta din ~.)

TRIȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

striște s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. ȘANSĂ. URSITĂ. ZODIE.

TRIST adj. 1. abătut, amărît, deprimat, descurajat, indispus, îndurerat, întristat, mîhnit, necăjit, supărat, (pop.) obidit, (înv. și reg.) scîrbit, supărăcios, (înv.) dosădit, ponosit, pricăjit, (fig.) cătrănit, pleoștit, plouat. (E tare ~ de vestea primită.) 2. întristat, mîhnit, posomorît, (fig.) înnegurat, înnorat, întunecat, mohorît. (O față ~.) 3. melancolic, (înv.) melanholicos. (Privire ~.) 4. duios, îndurerat, întristat. (Se confesa cu glas ~.) 5. jalnic, plîngăreț, plîngător, scîncit, tînguitor, (rar) scîncitor. (Cînta cu glas ~.) 6. tînguios, tînguitor. (O doină ~.) 7. duios, dureros, jalnic. (O romanță ~.) 8. elegiac, melancolic. (Poezie cu caracter ~.) 9. dureros, jalnic, nenorocit, (înv. și reg.) milos. (Întîmplare ~.) 10. dureros, întristător. (O situație ~.) 11. demoralizant, deprimant, descurajant, dezolant, mohorît, posomorît, (rar) dezolator, posac. (Un peisaj ~.) 12. melancolic, posomorît. (O noapte ~.)

TRIȘCĂ s. (MUZ.) (prin Olt.) totîlcă. (A cînta din ~.)

triște s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

Trist ≠ bucuros, vesel, voios

trist (-tă), adj. – Supărat, necăjit, deprimat; dureros. Lat. tristis, pop. tristus (Densusianu, Hlr., 141; Pușcariu 1764; REW 8918), cf. it. tristo, port. triste, prov. tritz. Este de luat în seamă pierderea cuvîntului în dialecte; și în rom. circulația populară pare limitată. Apare din sec. XVI. – Der. tristețe (var. tristeță), s. f. (amărăciune, mîhnire, îngrijorare), după it. tristezza, fr. tristesse; întrista, vb. (a mîhni, a supăra), după fr. attrister; întristăciune, s. f. (Bucov., suferință, mîhnire); întristător, adj. (care mîhnește). – Din rom. provine săs. trist.

trișcă (-ște), s. f. – Fluier, tilincă. – Var. strișcă. Creație expresivă, cf. tilincă, tilișcă, și paralelismul cu flișcă, frișcă. Legătura cu sl. trŭsti „trestie” sau sl. trĕštiti „a suna” (Tiktin) este îndoielnică. – Der. trișcar, s. m. (persoană care cîntă din trișcă); trulișcă, s. f. (Trans., fluier).

triște s. f. – Soartă. – Var. înv. striște, strînște. Sl. sŭręsta „întîmplare” (Miklosich, Lexicon, 953; Cihac, II, 372), cf. bg. srĕštŭ „întîmplare”, sb. sredja „soartă”, mag. szerencse „fericire”. – Der. răstriște (var. restriște), s. f. (nenorocire, nefericire, mîhnire), cu pref.răs-.

trișcă, triște, s.f. – Instrument muzical de suflat, specific păstoresc, asemănător cu un fluier fără găuri: „Au o lungime de 15-20 cm și sunt din lemn de cireș. Păcurarii suflă din ele tot timpul zilei, când umblă cu oile la nedeie” (Morariu, 1937: 178). – Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă, cf. tilincă (DER).

trișcă, triște, s.f. – Instrument muzical de suflat, specific păstoresc, asemănător cu un fluier fără găuri: „Au o lungime de 15-20 cm. și sunt din lemn de cireș. Păcurarii suflă din ele tot timpul zilei, când umblă cu oile la nedeie” (Morariu 1937: 178). – Creație expresivă, cf. tilincă (DER).

triște (rar) triști s. f. Soartă, destin, ursită (bună sau rea). – Din sl. sŭrenšta.

TRISTE MINISTERIUM (lat.) tristă datorie – Vergiliu, „Eneida”, VI, 223. Astfel comentează poetul datoria luptătorilor lui Enea de a purta spre rugul de incinerare trupul neînsuflețit al viteazului troian Misenus. În sens larg: orice obligație potrivnică sentimentelor.

Cavaler al tristei figuri – Este „titlul” pe care îl dă Cervantes faimosului său erou Don Quijote, pe care îl descrie avînd o față lungă, slabă și galbenă. Astăzi, cei care l-au citit și de multe ori chiar și cei care nu l-au citit pe Cervantes, aplică în zeflemea acest „titlu” oamenilor pe care îi văd morocănoși, triști sau veșnic înnorați. LIT.

labă tristă expr. (vulg., peior., glum.) individ, persoană.