TRIST, -Ă, triști, -ste, adj. 1. (Despre oameni) Supărat, mâhnit, amărât, abătut; melancolic. ♦ (Despre ochi, manifestări ale oamenilor, sunete etc.) Care exprimă tristețe, melancolie. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. 2. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. ♦ Care sugerează, evocă tristețe; deprimant, dezolant. – Lat. tristis.

TRIȘTE, s. f. v. striște.

străiște sf vz striște

strănște sf vz striște

strânște sf vz striște

strâștie^[1] sf vz striște

strinște sf vz striște

striște sf [At: CORESI, ap. DHLR II, 532 / V: (îrg) ~râște^[1], tr~, (înv) ~răi~, ~rănș~, ~trânș~, triste, (îvr) ~inș~, (reg) ~râștie, triștă / Pl: ~ti / E: slv сърѧща, срєща] 1 (Îvp; de obicei construit cu verbe ca „a avea”, „a fi” sau cu echivalente ale acestora) Soartă¹ (1). 2 (Îvp) Noroc. 3 (Mar; în urări) Fericire (1). 4 (Îrg; șîs triște rea, grea ~tie) Nenoroc. 5 (Reg; îlpp) În triștea cuiva În ciuda cuiva. 6 (Îal) Pe seama cuiva. 7 (Îvr) Acțiune (2). 8 (Îvr) Proiect (1).

trist, ~ă a [At: PSALT. 72 / Pl: ~iști, ~e / E: ml tristis] 1 (D. oameni) Care este supărat Si: abătut, amărât, mâhnit, melancolic, necăjit, (reg) tristuit. 2 (D. privire, față ori d. stări sau manifestări ale omului) Care exprimă tristețe (1) Si: melancolic. 3 (D. glasul sau cântecul omului; pex, d. alte sunete) Care este jalnic Si: tânguitor. 4 (D. viață sau momente din viață) Plin de tristețe (1). 5 (Fig) Care provoacă tristețe (1) Si: dureros. 6 (Fig) Care sugerează tristețe (1) Si: deprimant, dezolant.

triste sf vz striște

triștă sf vz striște corectat(ă)

triște sf vz striște

TRIST, -Ă, triști, -ste, adj. 1. (Despre oameni) Supărat, mâhnit, amărât, abătut; melancolic. ♦ (Despre ochi, manifestări ale oamenilor, sunete etc.) Care exprimă tristețe, melancolie. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. 2. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. ♦ Care sugerează, evocă tristețe; deprimant, dezolant. – Lat. tristis.

TRIȘTE s. f. v. striște.^[1] block

TRIST, -Ă, triști, -ste, adj. (În opoziție cu vesel) 1. (Despre oameni) Supărat, mîhnit, abătut. Aide, nu mai fi tristă, că nu-ți șade bine! REBREANU, R. II 121. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2. Vîntul șuieră prin hornuri răspîndind înfiorare... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ (În personificări) Se întreabă trist izvorul: Unde mi-i crăiasa oare? EMINESCU, O. I 122. Iarna tristă, iarna rece, Varsă lacrimi lungi șiroaie. ALECSANDRI, P. A. 189. ♦ (Despre ochii, zîmbetul, fața omului) Care exprimă tristețe. Gîrbov la patruzeci de ani, cu ochii triști, albaștri, duce de mulți ani viață fără bucurii. SADOVEANU, O. VII 364. Un zîmbet trist și sfînt Pe buzele-i lipite. EMINESCU, O. I 88. (Adverbial) Se apropie mai mult, își mîngîie bărbia rasă și ne privește cu ochii mari, care sticlesc trist pe fața-i năcăjită. SADOVEANU, O. VII 199. Și privește trist la casa șeihului Edebali. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre glasul sau cîntecul omului, p. ext. despre alte sunete) Tînguitor, jalnic. Valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. Și blînde, triste glasuri din vuiet se desfac. EMINESCU, O. I 96. Aude triste șoapte Ș-un glas jalnic suspinînd. ALECSANDRI, P. I 13. ◊ (Adverbial) El stă pe tron, și lîngă el, Ce trist crăiasa plînge! COȘBUC, P. I 70. ♦ (Despre lucruri, stări sau fapte care țin de natura sau de viața omului) Plin de tristețe. Sînt pătrunși de negre și triste cugetări. MACEDONSKI, O. I 245. Copilăria mea a fost tristă, așa de tristă, că n-aș vrea s-o mai trăiesc aievea. VLAHUȚĂ, O. A. 423. C-o bucurie tristă te țin acum în brațe. EMINESCU, O. IV 39. 2. Fig. Care provoacă tristețe, supărare, care întristează; dureros. Primea împăratul de la soția-sa următoarea tristă veste. CARAGIALE, O. III 92. Asta e o lungă și tristă istorie. NEGRUZZI, S. I 43. Nu te, maică, supăra, Tristă veste de-i afla. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. ♦ Care sugerează, evocă tristețea; deprimant, dezolant. Veni înserarea limpede, fără nici un nour, tristă pe cîmpii singuratice. SADOVEANU, O. I 517. Era o seară tristă cum sînt atîtea seri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 39. Vesela verde cîmpie acu-i tristă, veștejită. ALECSANDRI, P. III 7. ◊ (Substantivat, n., în construcție cu verbul «a fi») Afară e trist ca și-n casă, Plouă, plouă. MACEDONSKI, O. I 157.

TRIȘTE, (rar) triști, s. f. (Învechit și popular) Soartă, destin, ursită. Așa mi-a fost triștea; văd eu că n-am încotro. ISPIRESCU, L. 53. Vai de ea, nenorocita!... Că i-a fost triștile sparte Și n-a avut de bărbat parte. PANN, P. V. II 156. ♦ Noroc. Se căina și se întrista în sufletul ei că n-avea triște. ISPIRESCU, L. 26. Să mă duc dintr-acest loc, Că e loc făr’ de noroc Ș-o siliște Făr’ de triște. TEODORESCU, P. P. 281.

TRIST ~stă (~ști, ~ste) și adverbial 1) (despre persoane) Care este într-o stare sufletească apăsătoare; mâhnit; amărât. 2) (despre față, ochi, zâmbete etc.) Care vădește o asemenea stare de spirit. 3) (despre fenomene, sunete, culori etc.) Care evocă sau sugerează o asemenea stare de spirit. Veste ~stă. /<lat. tristis

striște f. pl. V. triște.

trist a. 1. turburat de durere internă, mâhnit: suflet trist; 2. melancolic: gânduri triste; 3. care însuflă întristare: ceremonie tristă; 4. nenorocit, funest: a avea un sfârșit trist; 5. penibil, plicticos: vieață tristă; 6. întunecat și ploios: vreme tristă (= fr. triste).

triște f. soartă: îl găsia văietându-și triștea OD. [Și striște = bulg. SREȘTŬ, întâlnire (fericită sau nefericită), considerată, după credințele poporului, ca piază bună sau rea].

stríște, V. triște.

strînște, V. triște.

trist, -ă adj. (lat. pop. tristus, cl. trîstis; it. tristo, pv. cat. trist, fr. triste. V. întristat). Fără veselie, fără bucurie, întristat: tristu îmblu (Ps. P.), un om trist. Melancolic: caracter trist. Care insuflă întristare: zidurĭ triste. Jalnic, nenorocit, funest: a avea un sfîrșit trist. Întunecat, posomorît: o zi tristă. Penibil: a avut trista misiune de a-ĭ anunța moartea. Adv. În mod trist.

tríște și (vechĭ) stríște și strînște f. (bg. srĭešta, întîlnire, d. vsl. sŭrenšta, srenšta sŭrĭeteniĭe, strĭeteniĭe, d. sŭrĭetati, a întîlni; rus. strĭetenie. V. răstriște, stretenie). Munt. Olt. Soartă, noroc: a avut triște de ploaĭe la timp. – La Vlah.: sînt oamenĭ care aduc noroc, după cum îs alțiĭ purtătorĭ de triște (= nenoroc. Univ. 1909, 4 Aŭg., 1, 5). V. loavă.

trist adj. m., pl. triști; f. tristă, pl. triste

triște (înv., pop.) s. f., g.-d. art. triștii; (rar) pl. triști

trist adj. m., pl. triști; f. tristă, pl. triste

triște s. f., g.-d. art. triștii; pl. triști

trist adj. m., pl. triști, f. sg. tristă, pl. triste

triște s. f., g.-d. art. triștii; pl. triști

STRIȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, șansă, ursită, zodie.

TRIST adj. 1. v. supărat. 2. v. posomorât. 3. v. melancolic. 4. duios, îndurerat, întristat. (Se confesa cu glas ~.) 5. v. tânguitor. 6. tânguios, tânguitor. (O doină ~.) 7. duios, dureros, jalnic. (O romanță ~.) 8. v. elegiac. 9. v. nenorocit. 10. v. întristător. 11. v. dezolant. 12. melancolic, posomorât. (O noapte ~.)

TRIȘTE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

striște s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. ȘANSĂ. URSITĂ. ZODIE.

TRIST adj. 1. abătut, amărît, deprimat, descurajat, indispus, îndurerat, întristat, mîhnit, necăjit, supărat, (pop.) obidit, (înv. și reg.) scîrbit, supărăcios, (înv.) dosădit, ponosit, pricăjit, (fig.) cătrănit, pleoștit, plouat. (E tare ~ de vestea primită.) 2. întristat, mîhnit, posomorît, (fig.) înnegurat, înnorat, întunecat, mohorît. (O față ~.) 3. melancolic, (înv.) melanholicos. (Privire ~.) 4. duios, îndurerat, întristat. (Se confesa cu glas ~.) 5. jalnic, plîngăreț, plîngător, scîncit, tînguitor, (rar) scîncitor. (Cînta cu glas ~.) 6. tînguios, tînguitor. (O doină ~.) 7. duios, dureros, jalnic. (O romanță ~.) 8. elegiac, melancolic. (Poezie cu caracter ~.) 9. dureros, jalnic, nenorocit, (înv. și reg.) milos. (Întîmplare ~.) 10. dureros, întristător. (O situație ~.) 11. demoralizant, deprimant, descurajant, dezolant, mohorît, posomorît, (rar) dezolator, posac. (Un peisaj ~.) 12. melancolic, posomorît. (O noapte ~.)

triște s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

Trist ≠ bucuros, vesel, voios

trist (-tă), adj. – Supărat, necăjit, deprimat; dureros. Lat. tristis, pop. tristus (Densusianu, Hlr., 141; Pușcariu 1764; REW 8918), cf. it. tristo, port. triste, prov. tritz. Este de luat în seamă pierderea cuvîntului în dialecte; și în rom. circulația populară pare limitată. Apare din sec. XVI. – Der. tristețe (var. tristeță), s. f. (amărăciune, mîhnire, îngrijorare), după it. tristezza, fr. tristesse; întrista, vb. (a mîhni, a supăra), după fr. attrister; întristăciune, s. f. (Bucov., suferință, mîhnire); întristător, adj. (care mîhnește). – Din rom. provine săs. trist.

triște s. f. – Soartă. – Var. înv. striște, strînște. Sl. sŭręsta „întîmplare” (Miklosich, Lexicon, 953; Cihac, II, 372), cf. bg. srĕštŭ „întîmplare”, sb. sredja „soartă”, mag. szerencse „fericire”. – Der. răstriște (var. restriște), s. f. (nenorocire, nefericire, mîhnire), cu pref.răs-.

triște (rar) triști s. f. Soartă, destin, ursită (bună sau rea). – Din sl. sŭrenšta.

TRISTE MINISTERIUM (lat.) tristă datorie – Vergiliu, „Eneida”, VI, 223. Astfel comentează poetul datoria luptătorilor lui Enea de a purta spre rugul de incinerare trupul neînsuflețit al viteazului troian Misenus. În sens larg: orice obligație potrivnică sentimentelor.

Cavaler al tristei figuri – Este „titlul” pe care îl dă Cervantes faimosului său erou Don Quijote, pe care îl descrie avînd o față lungă, slabă și galbenă. Astăzi, cei care l-au citit și de multe ori chiar și cei care nu l-au citit pe Cervantes, aplică în zeflemea acest „titlu” oamenilor pe care îi văd morocănoși, triști sau veșnic înnorați. LIT.

labă tristă expr. (vulg., peior., glum.) individ, persoană.