tranca sn, i vz tranc

TRANCA² v. tronca-tranca.

TRANCA interj. v. TRANC. /Onomat.

TRANCA-FLEANCA s. f. (Fam.) Vorbărie goală, inutilă. ♦ Epitet dat unei persoane care flecărește. [Var.: treanca-fleanca s. f.] – Din trăncăni (derivat regresiv) + fleanca.

droangă¹ sf [At: I. CR. IV, 121 / Pl: ~nge / E: fo] (Reg) 1 Clopot stricat. 2 Talangă de pus la gâtul oilor sau al vacilor. 3 Instrument muzical care sună rău. 4 Vioară dezacordată. 5 Pian dezacordat.

tranc¹ sn, i [At: CREANGĂ, P. 205 / V: (reg) ~anca, troan, troa~ / E: fo] (Pop) 1-2 (Cuvânt care) imită zgomotul produs de o lovitură puternică și bruscă, de o cădere, de o trântitură Si: tronc¹ (1-2). 3-4 (Cuvânt care) imită zgomotul produs de mecanismul unei arme de foc când se apasă pe trăgaci. 5-6 (Rep) (Cuvânt care) imită un zgomot ritmic. 7-8 (Rep) (Cuvânt care) imită sunetul unui clopot.

tranca-fleanca [At: LB / V: (pop) treanca-~, -~că-~că, trenche-flenche, trenchea-flenchea / E: tranca + fleanca] 1 (Pfm) i Cuvânt care indică pălăvrăgeala. 2 sf (Pfm) Pălăvrăgeală. 3 av (Pop; îe) A umbla ~ A umbla fară rost. 4 smf (Pfm; dep) Om de nimic. 5 smf (Pop; dep) Om palavragiu Si: (pfm) flecar. 6 sf (Buc; dep; îf treancă-fleancă) Țărancă îmbrăcată în haine orășenești.

trancă sf vz droangă

treanca-fleanca i, smf vz tranca-fleanca

treancă-fleancă i, smf vz tranca-fleanca

trenche-flenche i, smf vz tranca-fleanca

trenchea-flenchea i, smf vz tranca-fleanca

troan sn, i vz tranc¹

troanc sn, i vz tranc¹

tronca-tranca sn, i vz tronca-tronca

tronca-tronca sn, i [At: CREANGĂ, P. 106 / V: (pop) ~tran~ / E: fo] (Pop) 1-2 (Cuvânt care) imită zgomotul produs de două obiecte care se lovesc unul de altul în cadență regulată, monotonă.

DROANGĂ (pl. -ge) sf. Mold. F Talangă ce se atîrnă de gîtul oilor (RV.-CRG.).

FLEANCĂ, FLEOANCĂ sf. familiar pop. 1 Gură, bot: apoi atunci, tacă-ți fleanca și ascultă! CAR.; tacă-ți fleanca, fă Paraschivo! zise un bărbat dinaintea ei D. -ZAMF.; atîtea bătea din cea fleancă de gură RET.; ia cătați-vă de treabă, vă spuiu eu, și n’asultați la fleoanca lui! ISP. ¶ 2 👉 TREANCA-FLEANCA.

TRANCA-FLEANCA s. f. (Fam.) Vorbărie goală, inutilă. ♦ Epitet dat unei persoane care flecărește. [Var.: treanca-fleanca s. f.] – Din trăncăni (derivat regresiv) + fleancă.

TRANC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o lovire, o cădere sau o izbitură puternică și bruscă; tronc. Dete drumul săgeții și tranc! lovi drept în capul crăcătiței (= caracatiței). ISPIRESCU, L. 255. Spînul face tranc! capacul pe gura fîntînii. CREANGĂ, P. 205. ◊ (În forma tranca, repetat sau alternînd cu tronca) De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta cînd mergea căruța și făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! CREANGĂ, P. 106. ◊ (Cu valoare de verb) O atitudine demnă... pînă la un moment dat, știi, colea, cînd i-o veni bine, la o chestie arzătoare, ș-atunci – tranc un discurs lucrat cum știe el. VLAHUȚĂ, la TDRG. – Variantă: tranca interj.

TREANCA-FLEANCA interj. (Familiar, în expr.) Treanca-fleanca mere acre sau treanca-fleanca trei lei perechea = flecăreli, fleacuri. (Substantivat) A fi o treancă-fleancă = a fi un om de nimic.

TRONCA-TRANCA interj. Onomatopee care redă zgomotul făcut de două obiecte cînd se lovesc unul de altul în cadență regulată, monotonă. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta cînd mergea căruța și făceau: tronca-tranca! tronca-tranca. CREANGĂ, P. 106.

TRANC interj. (se folosește, uneori repetat, pentru a reda zgomotul produs de o lovitură, de o cădere bruscă) Tronc. /Onomat.

TRONCA interj. (se folosește, repetat, pentru a reda zgomotul produs de două obiecte ce se lovesc ritmic și monoton unul de altul). /Onomat.

tranc! int. imită slobozirea săgeții sau puștii. [Onomatopee (v. tronc)].

tranca-fleanca f. fleacuri: tranca-fleanca mere acre. [Compus din tranc și fleancă].

treanca-fleanca f. V. tranca-fleanca.

tranc și trac, interj. care arată zgomotu mecanizmuluĭ uneĭ arme de foc (nu pocnitură): puse mîna pe pistol și tranc! V. tracatrucă, poc.

tránca-fleánca interj. (d. a trăncăni și a flecări) care arată trăncăneala (flecăreala): ce tot tranca-fleanca toată ziŭa?

tránca-tránca interj. care arată trăncăneala saŭ jucarea prea multă cu mecanizmu uneĭ arme de foc: ce tot tranca-tranca la urechea mea? V. tracatrucă.

tranca/tranca-tranca interj.

tranc interj.

tranca-fleanca (fam.) interj.

tranca-tranca v. tranca

tranc/tranca(-tranca) interj.

!tranca-fleanca (fam.) interj.

tranca-tranca v. tranc

tranc interj.

tranca-fleanca/treanca-fleanca interj.

tranca(-tranca) interj.

treanca-fleanca v. tranca-fleanca

tronca-tranca/tronca-tronca interj.

treanca-fleanca.

tranc interj. – Exprimă ideea de zgomot sau de pocnet. Creație expresivă, cf. tronc, clanț. – Der. tranca-fleanca (var. treanca-fleanca), interj. (exprimă ideea de flecăreală sau de vorbă lungă), pentru partea a doua a compusului cf. fleancă; trăncăi (var. trăncăni), vb. (a hodorogi, a trosni, a flecări, a melița); trăncălău, s. m. (palavragiu, limbut); trăncănaie (var. trăncănea, trancafuse, catrafuse), s. f. (fleac, bagatelă, moft; boarfe), ultimele forme sînt mai puțin clare, cf. catrafuse, primele, probabil de la un pl. al formei următoare; trăncăneală, s. f. (flecăreală, mîncărime de limbă). Din rom. provine mag. trankálo (Edelspacher 23), cf. și bg. drănkanie „flecăreală”.

Trănca v. Trencu 3.

Trîncă v. Trencu 4.

TREANCA-FLEANCA s. v. flecăreală, flecărie, flecărire, flecărit, limbuție, pălăvrăgeală, pălăvrăgire, pălăvrăgit, sporovăială, sporovăire, sporovăit, tăifăsuială, tăifăsuire, tăifăsuit, trăncăneală, trăncănit, vorbăraie, vorbărie.

treanca-fleanca s. v. FLECĂREALĂ. FLECĂRIE. FLECĂRIRE. FLECĂRIT. LIMBUȚIE. PĂLĂVRĂGEALĂ. PĂLĂVRĂGIRE. PĂLĂVRĂGIT. SPOROVĂIALĂ. SPOROVĂIRE. SPOROVĂIT. TĂIFĂSUIALĂ. TĂIFĂSUIRE. TĂIFĂSUIT. TRĂNCĂNEALĂ. TRĂNCĂNIT. VORBĂRAIE. VORBĂRIE.

droángă, drongi, (drongă), s.f. (reg.) Clopot din tablă (pentru oi sau vite). ■ (onom.) Droangă, poreclă în Bârsana, Valea Stejarului și Dumbrăvița; Dronga, poreclă dată unui grup de familii din Hoteni. – Probabil formă onomatopeică (MDA), referitor la zgomotul produs; sau de la droagă „căruță hodorogită”.

droangă, drongi, s.f. – (reg.) Clopot din tablă pentru oi sau vite. ♦ (onom.) Droangă, poreclă în Bârsana și Valea Stejarului. – Probabil formă onomatopeică (MDA), referitor la zgomotul produs; sau de la droagă „căruță hodorogită” (< rus. droga).

droangă, drongi, s.f. – Clopot din tablă pentru oi sau vite. Droangă, poreclă în Bârsana și Valea Stejarului. – Probabil formă onomatopeică, referitor la zgomotul produs; sau de la droagă „căruță hodorogită” (< rus. droga).