tocănit sn [At: CADE / Pl: ~uri / E: tocăni] 1-11 (Reg) Tocănire (1-11). 12 (Mun; îe) A lua la ~ (pe cineva) A pisălogi.

TOCĂNIT, tocănituri, s. n. Faptul de a tocăni; clămpănit. Dacă se aprinde undeva o casă, [barza] vestește oamenii prin tocănitul cu ciocul. ȘEZ. VIII 53.

TOCĂNIT ~uri n. 1) v. A TOCĂNI. 2) Zgomot produs de un obiect sau de o ființă care tocănește. /v. a tocăni

tocăna v vz tocăni

tocăni [At: BUDAI-DELEANU, T. 45 / V: (reg) ~na / Pzi: ~nesc, tocăn / E: toc¹ + -ăni] (Reg) 1 vi A bate în ceva cu lovituri repetate Si: a bocăni, a ciocăni. 2 vt (Fig) A bate pe cineva la cap Si: a cicăli, a pisălogi. 3 vt (Fig) A vorbi mult și fără rost Si: (pfm) a trăncăni (4). 4 vi (D. berze) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea deasă și repetată a celor două părți ale ciocului. 5 vt A toca¹ (15). 6 vr (D.fructe) A se zdrobi. 7 vt A murdări. 8 vt (Fig) A certa pe cineva. 9 vt A ponegri pe cineva. 10 vt A chema orătăniile la mâncare prin strigătul „toc-toc”.

TOCĂNI, tocănesc, vb. IV. Intranz. A bate, a bocăni, a ciocăni; a toca. În fluiere și triște Cînta, lin tocănind pe o covată, Cît putea simțirile să miște Fieșcui. BUDAI-DELEANU, Ț. 95.

A TOCĂNI ~esc intranz. A lovi repetat (cu un obiect în ceva tare), producând un zgomot specific. /toc + suf. ~ăni

tocănì v. a toca mărunt; fig. a toca într’una din gură.

tocănésc v. intr. (d. interj. toc, ca bocănesc d. boc. Cp. cu docănesc). Toc (bat toaca) mult, bocănesc: nu maĭ tocăni, că m’aĭ asurzit! Strig la mîncare pin strigătu de toc-toc: ĭeșĭ afară să tocănească angăriile (Neam. Rom. Lit. 2, 810).

tocănit s. n., pl. tocănituri

tocănit s. n., pl. tocănituri

tocănit s. n.

tocăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tocănesc, 3 sg. tocănește, imperf. 1 tocăneam; conj. prez. 1 sg. să tocănesc, 3 să tocănească

tocăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tocănesc, imperf. 3 sg. tocănea; conj. prez. 3 să tocănească

tocăni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tocănesc, imperf. 3 sg. tocănea; conj. prez. 3 sg. și pl. tocănească

TOCĂNIT s. v. bătaie, bocăneală, bocănire, bocănit, bocănitură, ciocăneală, ciocănire, ciocănit, ciocănitură.

tocănit s. v. BĂTAIE. BOCĂNEALĂ. BOCĂNIRE. BOCĂNIT. BOCĂNITURĂ. CIOCĂNEALĂ. CIOCĂNIRE. CIOCĂNIT. CIOCĂNITURĂ.

TOCĂNI vb. v. bate, bocăni, bodogăni, cicăli, ciocăni, dăscăli, jegoși, mărunți, mânji, murdări, păta, plictisi, pocăni, sâcâi, toca.

tocăni vb. v. BATE. BOCĂNI. BODOGĂNI. CICĂLI. CIOCĂNI. DĂSCĂLI. JEGOȘI. MĂRUNȚI. MÎNJI, MURDĂRI. PĂTA. PLICTISI. POCĂNI. SÎCÎI. TOCA.

tocănít, -ă, tocăniți, -e, adj. (reg.) Mânjit, murdărit. – Din tocăni (DEX).

tocănit, -ă, tocăniți, -e, adj. – (reg.) Mânjit, murdărit. – Din tocăni (DEX).

tocăní, tocănesc, v.t.r. (reg.) 1. A zdrobi, a pisa. 2. A (se) mânji. – Contaminare între toca și bocăni (Scriban, DEX); din toc „zgomot produs de ciocănitură” + suf. -ăni (MDA).

tocăni, tocănesc, vb. – (reg.) 1. (tranz.) A zdrobi, a pisa. 2. (tranz., refl.) A (se) mânji. – Contaminare între toca și bocăni (Scriban, DEX); din toc „zgomot produs de ciocănitură” + suf. -ăni (MDA).