TOCILAR, -Ă, tocilari, -e, s. m. și f. 1. Persoană care se ocupă cu ascuțitul instrumentelor de tăiat (la tocilă). 2. Fig. Elev sau student care își învață lecțiile pe dinafară, în mod mecanic; bucher. – Tocilă + suf. -ar.

tocilar, ~ă [At: COSTINESCU / V: (reg) ~Ier sm / Pl: ~i, ~e / E: tocilă + -ar] 1 sm Persoană care se ocupă cu ascuțirea instrumentelor de tăiat (la tocilă (1)) Si: (reg) tocitor (1). 2 smf (Fam; fig; dep) Elev, student etc. care învață mecanic lecțiile Si: (înv) bucher, (fam) tocilă (2), tocitor (2). 3 smf (Fam; fig; dep) Elev, student etc. care învață mult Si: (fam) tocilă (3), tocitor (3).

TOCILAR, -Ă, tocilari, -e, s. m. și f. 1. Persoană care se ocupă cu ascuțirea instrumentelor de tăiat (la tocilă). 2. Fig. Elev sau student care își învață lecțiile pe dinafară, în mod mecanic; bucher. – Tocilă + suf. -ar.

TOCILAR, -Ă, tocilari, -e, s. m. și f. 1. (La m.) Persoană care se ocupă cu ascuțirea instrumentelor de tăiat. 2. Fig. (În limbajul școlarilor) Elev care învață pe dinafară (de obicei fără preocuparea de a adînci); bucher.

TOCILAR ~i m. 1) Persoană care se ocupă cu ascuțirea (la tocilă) a instrumentelor de tăiat. 2) fam. Elev care învață lecțiile în mod mecanic, fără a pătrunde în esență; bucher. /tocilă + suf. ~ar

tocilar m. cel ce ascute la tocilă.

tocilár m. (d. točilă, bg. točilar). Ascuțitor de cuțite ș. a. în prăvălia luĭ (în România, de ordinar, Italienĭ). Fig. Iron. Elev care învață (o tocește) prea mult.

tociler sm vz tocilar

!tocilar adj. m., s. m., pl. tocilari; adj. f., s. f. tocilară, pl. tocilare

tocilar s. m., pl. tocilari

tocilar s. m., pl. tocilari

TOCILAR s. v. bucher.

TOCILAR s. (rar) ascuțitor, (reg.) tocitor, (Ban., Transilv. și Bucov.) șlaifăr. (~ul ascute cuțitele.)

TOCILAR s. (rar) ascuțitor, (reg.) tocitor, (Ban., Transilv. și Bucov.) șlaifăr. (~ ascute cuțitele.)

tocilar s. v. BUCHER.

tocilar, tocilari s. m. v. tocar