TOARTĂ, toarte, s. f. 1. Parte ieșită în afară la unele obiecte, încovoiată în formă de arc, care servește pentru apucat cu mâna. ◊ (În basme și în credințele populare) Toarta (sau torțile) cerului (sau pământului) = toartă sau toarte pe care le-ar avea cerul (sau pământul). ◊ Loc. adj. și adv. (Fam.) La toartă = zdravăn, strașnic; extrem de strâns. 2. Verigă sau belciug cu ajutorul cărora se atârnă un obiect. ♦ Urechea curbată a unui lacăt (petrecută prin belciuge). 3. Dispozitiv curbat cu care se prinde cercelul de ureche; cercel în formă de inel. [Pl. și: torți] – Lat. torta (< torquere).

TORȚĂ, torțe, s. f. 1. Faclă. 2. (Fiz.) Tip de descărcare electrică de înaltă frecvență, având aspectul unei flăcări de lumânare. [Var.: (înv.) torție s. f.] – Din it. torcia. Cf. fr. torche.

toartă sf [At: (a. 1508) ap. MIHĂILĂ, D. 166 / V: (reg) ~te / Pl: ~te, torți / E: ml torta] 1 Parte ieșită în afară la unele obiecte, încovoiată în formă de arc, care servește pentru apucat (cu mâna) Si: (reg) mănușă. 2-3 (Pop; îljv) La ~ (Care este) zdravăn. 4-5 (Pop; îal) (Care este) extrem de strâns. 6 (Pfm) Braț (1). 7 (Reg; dep) Ființă leneșă. 8 (Reg; pan) Mâner (al unei unelte, arme etc.). 9 (Reg; pan) Verigă de care se atârnă sau se trage ceva. 10 (Reg; pan) Urechea lacătului care trece prin belciuge. 11 (Pop; pan) Cerculeț cu care se prinde cercelul în ureche. 12 (Pop; pan; pex; determinat prin „de ureche”) Cercel (1). 13 (Reg; pan) Verigă pusă în botul porcului. 14 (Trs; pan) Brățara coasei. 15 (Reg; pan) Fiecare dintre verigile de fier care întind pânza joagărului Si: (reg) mâță. 16 (Reg; pan) Fiecare dintre belciugele în care se prind ghearele la joagăr. 17 (Reg; pan) Scoabă în ușorul ușii. 18 (Înv; pan) Belciug la scut. 19 (Reg; pan) Circumferința inelului. 20 (Trs; pan) Urechea acului. 21 (Reg; pan) Butonieră la cămașă. 22 (Reg; pan) Scobitură circulară la capătul hădăragului și al dârjalei îmblăciului, pe care se leagă oglăvile. 23 (Reg; pan) Gardină în care se fixează fundul butoiului. 24 (Atm; reg; pan) Lobul urechii. 25 (Atm; reg; pan; îs) ~ta umărului Claviculă. 26 (Mtp; îs) ~ta (sau torțile) cerului (ori pământului) Toartă (1) sau toarte (1) pe care le-ar avea cerul (sau pământul).

toarte sf vz toartă

toarță sf vz torță

torce sf vz torță

torcie sf vz torță

torță sf [At: HELIADE, O. I, 421 / V: (înv) toar~, ~rce, ~rcie (Pl: ~ii), torție (Pl: ~ii) / Pl: ~țe, (înv) ~ți / E: it torcia cf fr torche] 1 Faclă¹ (1). 2 (Fiz) Descărcare electrică de înaltă frecvență, având aspectul unei flăcări de lumânare.

torție sf vz torță

TOARTĂ, toarte, s. f. 1. Parte ieșită în afară la unele obiecte, încovoiată în formă de arc, care servește pentru apucat cu mâna. ◊ (În basme și în credințele populare) Toarta (sau torțile) cerului (sau pământului) = toartă sau toarte pe care le-ar avea cerul (sau pământul). ◊ Loc. adj. și adv. (Fam.) La toartă = zdravăn, strașnic; extrem de strâns. 2. Verigă sau belciug cu ajutorul cărora se atârnă un obiect. ♦ Urechea curbată a unui lacăt (petrecută prin belciuge). 3. Dispozitiv curbat cu care se prinde cercelul de ureche; cercel în formă de inel. [Pl. și: torți] – Lat. torta (<torquere).

TORȚĂ, torțe, s. f. 1. Faclă. 2. (Fiz.) Tip de descărcare electrică de înaltă frecvență, având aspectul unei flăcări de lumânare. [Var.: (înv.) torție s. f.] – Din it. torcia. Cf. fr. torche.

TOARTĂ, torți și toarte, s. f. 1. Partea ieșită în afară și (de obicei) încovoiată în formă de arc, de care se apucă anumite obiecte; (regional) mănușă. Așezase vreo douăsprezece strachini de lut și tot pe atîtea ulcele fără torți. CAMILAR, N. I 209. Ridicase de pe lespezi ceaunul uriaș și, cumpănindu-l de toartă cu stînga, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl răsturnă spre o petică unsuroasă. HOGAȘ, M. N. 194. Îi găsi un sipet lîngă pat, un sipet greu... – Trage-l încoace de toartă, dar ia seama să nu rupi toarta. ALECSANDRI, T. 1644. Într-un tîrziu, baba scoate din pălămida lăzii un ulcioraș cu două torți și-l pune lîngă foc. ȘEZ. I 250. ◊ (În basme și în credințele populare) Se făcuse cît un zmeu; putea zbura prin torțile cerului. PAMFILE, CER. 23. S-apucă zdravăn cu mînile de torțile ceriului. CREANGĂ, P. 54. Ia cerului torțile... Și revearsă ploile. TEODORESCU, P. P. 210. Vă duceți în gura vîntului, Să vă loviți de toarta pămîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. ◊ Loc. adj. și adv. (Familiar) La toartă = zdravăn, strașnic. A avut loc un chef la toartă, cum zic moldovenii. SADOVEANU, O. VII 86. N-ar fi de mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase... și să se apuce de politică la toartă. C. PETRESCU, C. V. 131. Bătălie la toartă, soro: pistoale, puști, tunuri, CARAGIALE, O. I 94. ◊ Expr. Prieteșug la toartă = legătură strînsă de prietenie. Legasem dar iarăși prieteșug cu un necunoscut, prieteșug la toartă. M. I. CARAGIALE, C. 44. 2. Verigă, inel sau belciug cu ajutorul căruia se atîrnă un obiect. Ca și cum în fundul unui clopot s-ar vedea cercelul sau toarta de care se spînzură limba clopotului. PAMFILE, CER. 33. Poți să iei și pămîntul cu tine... îl prefaci într-un mărgăritar cu toartă și-l anini de salba iubitei tale. EMINESCU, N. 61 ♦ Urechea curbată a unui lacăt (care se petrece prin belciuge). De cîte ori n-am tras zăvorul ista, de cîte ori n-am pus mîna pe toarta asta, și de cîte ori n-am izbit așa. DELAVRANCEA, O. II 176. Cade-n rugină lacăt și toarte. MACEDONSKI, O. I 20. ♦ Cerculețul cu care se prinde cercelul de ureche; cercel în formă de inel. Pescarii... rași, uscați, pîrliți, cu toarte ca niște belciuge de argint în urechi, nu să mai satură privind coșurile. DELAVRANCEA, S. 65. Argintarul... face și vinde pe an cercei și inele, verigi și toarte de urechi ca de 300 de galbeni. I. IONESCU, M. 713. Ia vezi cheala cum se poartă... Cu cercei numai de-o toartă. TEODORESCU, P. P. 337. Sînt cercel cu toartă, Dar om nu mă poartă, Decît mă agață La case în față (Lacătul). GOROVEI, C. 193. ♦ Circumferința inelului. [Inelul] fiind în toartă puținel cam larg, Jucîndu-i în deget, într-o zi căzu. PANN, P. V. I 30.

TORȚĂ, torțe, s. f. Faclă. Salcîmii trosneau, luminau ca niște uriașe torțe înfipte în pămînt. MIHALE, O. 368. Cu torțe-aprinse robii, zburînd din loc în loc, Vor îmbrăca pămîntul într-un vestmînt de foc. CERNA, P. 87. ◊ Fig. Se întorsese în Rusia să aprindă, cu tovarășii bolșevici, torțele răzvrătirii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 105. – Pl. și: (învechit) torți (NEGRUZZI, S. III 362). – Variantă: (învechit) torție, torții (EMINESCU, O. IV 338, ALECSANDRI, P. III 303), s. f.

TORȚĂ s.f. 1. Faclă, făclie. 2. (Fiz.) Tip de descărcare electrică asemănătoare unei flăcări, care apare pe conductoarele de înaltă frecvență. [Pl. -țe. / cf. fr. torche, it. torcia].

TORȚĂ s. f. 1. faclă, făclie. 2. tip de descărcare electrică asemănătoare unei flăcări, care apare pe conductoarele de înaltă frecvență. (< it. torcia, după fr. torche)

TOARTĂ torți f. Parte ieșită în afară și încovoiată în formă de arc pentru a putea apuca cu mâna anumite obiecte. ~a urciorului. ◊ A lua la ~ pe cineva a lua la braț pe cineva. [G.-D. torții; Pl. și toarte] /<lat. torta

TORȚĂ ~e f. 1) Mijloc rudimentar de iluminare, constând dintr-un băț înfășurat la un capăt cu câlți îmbibați cu o substanță inflamabilă; faclă. 2) Descărcare electrică (pe conductoare de înaltă frecvență), având aspectul unei flăcări de lumânare. [G.-D. torței] /<it. torcia

toartă f. 1. cercel: toarte de aur; 2. verigă de metal; 3. fig. cerc, orbită: toarta pământului POP.; torțile cerului CR.; 4. mâner recurbat: urcior cu două torți. [Lat. TORTA, ceva rotunjit]. ║ adv. la toartă, 1. intim: prieteni la toartă; 2. mult înverșunat: se certau la toartă.

torță f. 1. făclie: brazii se aprind ca ’nalte torțe AL.; 2. fig. pricină: aprinse torța vechilor uri naționale BĂLC. (= fr. torche).

toártă f., pl. (vest) e și (est) torțĭ (lat. tõrta, fem. d. tortus, sucit. V. tort 1). Vest. Cercel: de sfîrcurile urechilor îĭ atîrnaŭ doŭă toarte sclipitoare (CL. 1910, 5, 315). Mîner pin care poțĭ băga degetu saŭ mîna: ceașca are o toartă, felegeanu n’are, chĭupu are doŭă. La toartă, la cataramă, cu intensitate: prietenie, dușmănie la toartă.

*tórță f., pl. e (fr. torche și it. torcia, d. lat. pop. *torca, adică „răsucită”, d. torquére, a răsuci. V. torc). Masala, făclie, făclie făcută din fire saŭ bețe unse cu rășină saŭ cu altă substanță inflamabilă.

toartă s. f., g.-d. art. toartei; pl. toarte

torță s. f., g.-d. art. torței; pl. torțe

!toartă s. f., g.-d. art. toartei; pl. toarte

torță s. f., g.-d. art. torței; pl. torțe

toartă s. f., g.-d. art. toartei/torții; pl. toarte/torți

torță s. f., g.-d. art. torței; pl. torțe

toartă, pl. torți

torță, pl. torțe

torți (v. toartă)

toartă, -te.

torță, -țe.

TOARTĂ s. v. brățară, cercel, cârceie, gaură, ureche.

TOARTĂ s. 1. coadă, mâner. (Apucă cratița de ~.) 2. mănușă, (reg.) baier. (~ a unui vas.) 3. ureche, verigă. (~ cercelului.)

TORȚĂ s. faclă, făclie, (înv.) fachie, lampadă, masala. (~ pentru luminat.)

toartă s. v. BRĂȚARĂ. CERCEL. CÎRCEIE. GAURĂ. URECHE.

TOARTĂ s. 1. coadă, mîner. (Apucă obiectul de ~.) 2. mănușă, (reg.) baier. (~ a unui vas.) 3. ureche, verigă. (~ cercelului.)

TORȚĂ s. faclă, făclie, (înv.) fachie, lampadă, masala. (~ pentru luminat.)

torță (-țe), s. f. – Faclă, masala. – Var. înv. torție. It. torcia, cf. fr. torche. Der. directă de la un lat. *torcŭla (Pușcariu 1745) nu este probabilă. – Der. torțar, s. n. (sfeșnic mare).

a fi prieten la cataramă / la toartă (cu cineva) expr. a fi prieten foarte bun (cu cineva).

a lua cratița de toartă expr. (d. bărbați) a lua o femeie de braț

a se retrage cu torțe expr. (intl.) a fi prins de poliție, a fi arestat.

toartă, toarte s. f. braț.

torță, torțe s. f. (glum.) țigară.