tocit², ~ă a [At: LB / Pl: ~iți, ~e / E: toci³] 1 (D. obiecte cu vârf ascuțit sau cu tăiș) Cu tăișul sau cu ascuțișul uzat Si: (înv) tâmpit (1). 2 (D. obiecte, țesături etc.) Care s-a deteriorat prin întrebuințare îndelungată, frecare, lovire etc. Si: ros, uzat. 3 (Reg; d. pietrele morii) Neferecat. 4 (Fam; fig; d. simpatii, stări, sentimente etc.) Care a pierdut din intensitate Si: amorțit, slăbit. 5 (Fam; fig; d. cuvinte, fraze etc.) Banalizat prin repetare deasă Si: răsuflat. 6 (D. păr) Cu firul despicat la capăt Si: (reg) târcăvit. 7 (Fam; fig; d. lecții, teme etc.) Învățat mecanic.

tocit¹ sn [At: BARIȚIU, P. A. I, 385 / E: toci³] 1-2 Tocire (2-3). 3-4 (Fam; fig) Toceală (4-5).

TOCIT, -Ă, tociți, -te, adj. (Despre obiecte tăioase sau ascuțite) Care nu mai taie, cu tăișul îngroșat. Bat și-ntorc pe nicovală Fiarele de plug, tocite, Și le-ascut ca pe cuțite. D. BOTEZ, F. S. 76. ♦ Ros, uzat. În halatul ei tocit... se plimba prin cameră. DUMITRIU, N. 51. Banii de aramă, de argint, de aur sînt șterși, tociți, lucioși. Au trecut prin mii și mii de mîini omenești. STANCU, U.R.S.S. 122.

tocit a. 1. care nu e ascuțit; 2. fig. slăbit, uzat.

tocít, -ă adj. Care șĭ-a stricat vîrfu saŭ tăișu: cuțit tocit. Fig. Slăbit, uzat.

TOCI¹, tocesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face sau a deveni mai puțin ascuțit, mai puțin tăios; a (se) roade, a (se) uza prin folosire, prin frecare, prin lovire etc. ♦ Tranz. Fig. A uza, a slei răbdarea, puterea etc. cuiva. 2. Tranz. A ascuți un obiect la tocilă. 3. Tranz. Fig. A-și însuși mecanic lecțiile, învățându-le pe dinafară; (cu sens atenuat) a insista îndelung în învățarea unei lecții, unei materii etc. – Din sl. točiti.

toci⁴ vt [At: ANON. CAR. / Pzi: tocesc / E: srb toèiti] 1 (Ban; Olt; c. i. vin) A scoate dintr-un butoi (mai mare) în alt vas (mai mic). 2 (Ban; c. i. murături, varză murată) A pritoci. 3 (Ban; îe) A-l ~ pe cineva sângele A-i curge cuiva sânge din nas.

toci³ [At: CANTEMIR, IST. 186 / Pzi: tocesc / E: vsl точити] 1 vt (Mol; Trs; c. i. un obiect tăios) A ascuți la tocilă (1) Si: (îvr) a tocila (1). 2-3 vtr A (se) face mai puțin ascuțit. 4-5 vtr A (se) face mai puțin tăios. 6-7 vtr A (se) uza prin întrebuințare, frecare, lovire etc. Si: a (se) roade, (reg) a (se) târșâi (4). 8 vt (Pop; îe) A-și ~ gura (în zadar) A vorbi fără rost și fără folos. 9-10 vtr (Fam; fig) A face să se piardă (sau a pierde) din intensitate, putere, răbdare, sentimente etc. Si: a amorți, a (se) răsufla, a (se) slăbi, a (se) slei. 11 vt (Fam; fig) A învăța mecanic lecțiile. 12 vt (Fam; fig) A învăța foarte mult.

TOCI¹, tocesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face sau a deveni mai puțin ascuțit, mai puțin tăios; a (se) roade, a (se) uza prin întrebuințare, prin frecare, prin lovire etc. ♦ Tranz. Fig. A uza, a slei răbdarea, puterea etc. cuiva. 2. Tranz. A ascuți un obiect la tocilă. 3. Tranz. Fig. A-și însuși mecanic lecțiile, învățându-le pe dinafară; (cu sens atenuat) a insista îndelung în învățarea unei lecții, unei materii etc. – Din sl. točiti.

TOCI, tocesc, vb. IV. 1. Tranz. A face mai puțin ascuțit, a strica, a uza, a roade (prin întrebuințare, lovire, frecare etc.). Numai atunci vei da cu mîna de mine cînd vei rupe trei perechi de opinci de fier și cînd vei toci un toiag de oțel căutîndu-mă, căci eu mă duc. ISPIRESCU, L. 55. Mult timp Murad în lupte, tocindu-și iataganul, Mărise, apărase întreg Aliotmanul. ALECSANDRI, P. III 344. ◊ (Poetic) Sub creștetul măririi, astăzi vechiturile, În granit lovind totuna, Își tocesc custurile. BELDICEANU, P. 121. A robului plînsoare o piatră chiar tocește Curgînd neîncetat. BOLINTINEANU, O. 7. ◊ Refl. Pușculița-mi ruginește, Ținta-n ghioagă se tocește. ALECSANDRI, P. A. 55. Pieptul tău era tare ca de oțel, paloșul se tocea pe dînsul. RUSSO, O. 23. ♦ Fig. A slăbi, a uza, a slei. Astfel se rostesc bătrînii din adîncul cugetării; Însă voi nu le dați seamă și tociți răbdarea țării Și-a lui vodă. DAVILA, V. V. 22. Ne-am tocit mereu puterile în luptele ce am fost siliți să susținem. ODOBESCU, S. III 433. 2. Tranz. A da la tocilă, a ascuți. Mergeți... că doară baba nu s-a dus în pod să vă aducă de mîncare, ci să-și ascuță dinții să vă poată mînca; că are în pod o piatră mare de moară, de care-și tocește dinții. RETEGANUL, P. V 42. 3. Intranz. Fig. (în limbajul școlarilor) A citi de mai multe ori o lecție, în scopul de a o învăța pe dinafară (de obicei fără preocuparea de a o adînci). A tocit singur și a dat vreo două clase de liceu, într-ascuns. PAS, Z. I 179. Mîine are teză. Tocește și el. C. PETRESCU, C. V. 84.

A TOCI ~esc tranz. 1) (unelte metalice de tăiat) A ascuți cu tocila. 2) A face să se tocească. 3) fig. (răbdarea, puterile etc.) A face să slăbească. 4) fam. (lecții) A învăța mecanic, citind de multe ori; a bucheri. /<sl. tociti

A SE TOCI se ~ește intranz. 1) (mai ales despre unelte metalice de tăiat) A deveni mai puțin ascuțit prin întrebuințare îndelungată sau neglijență; a se tâmpi. 2) (despre obiecte) A se roade prin întrebuințare îndelungată sau lovire. /<sl. tociti

TOCI² vb. (Ban.) A scoate, a trage (vin) dintr-un butoi (mai mare) în alt vas (mai mic). Tocsĕsk. Haurio. Educillo. AC, 375. Etimologie: scr. točiti. Vezi și tocitoare. Cf. pocerpi.

TOCI¹ vb. (Mold., Ban.) A ascuți. A: Toată jigania complită colții își tocea și toată pasirea rumpătoare pintenii își ascuțea. CANTEMIR, IST. C: Tocsesk. Acuo. AC, 375. Etimologie: sl. točiti.

tocì v. 1. Mold. a da în tocilă, a ascuți; 2. a strica tăiușul unui instrument ascuțit; 3; fig. a uza, a amorți: a toci simțurile. [Rus. TOČITĬ, a ascuți pe tocilă].

tocésc v. tr. (vsl. točiti, învîrtesc la strug [care seamănă cu tocila]; bg. točy, a ascuți, a toci; rus. točitĭ, a turna, a vărsa, a ascuți, a toci. V. pri-, răs-, s- și ză-, to-cesc). Stric vîrfu ascuțit orĭ tăișu: a toci un cuțit; a-țĭ toci dințiĭ, ghearele, toĭagu. Fig. A-țĭ toci simțurile. Iron. Învăț prea mult.

toci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tocesc, 3 sg. tocește, imperf. 1 toceam; conj. prez. 1 sg. să tocesc, 3 să tocească

toci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tocesc, imperf. 3 sg. tocea; conj. prez. 3 să tocească

toci vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tocesc, imperf. 3 sg. tocea; conj. prez. 3 sg. și pl. tocească

TOCIT adj. 1. știrb, știrbit. (Cuțit ~.) 2. scâlciat. (Tocuri ~.) 3. degradat, deteriorat, ponosit, ros, stricat, uzat. (Haine ~.)

TOCIT adj. v. banalizat, stereotip, stereotipic.

TOCIT adj. 1. știrb, știrbit. (Cuțit ~.) 2. scîlciat. (Tocuri ~.) 3. degradat, deteriorat, ponosit, ros, stricat, uzat. (Haine ~.)

tocit adj. v. BANALIZAT. STEREOTIP. STEREOTIPIC.

Tocit ≠ ascuțit

TOCI vb. v. ascuți, bucheri.

TOCI vb. 1. a se știrbi. (Cuțitul s-a ~.) 2. a (se) scâlcia. (I s-au ~ tocurile.) 3. a (se) roade, a (se) uza. (Covorul s-a ~.) 4. a (se) degrada, a (se) deteriora, a (se) ponosi, a (se) roade, a (se) strica, a (se) uza. (Hainele i s-au ~ de tot.)

toci vb. v. ASCUȚI. BUCHERI.

TOCI vb. 1. a se știrbi. (Cuțitul s-a ~.) 2. a (se) scîlcia. (I s-au ~ tocurile.) 3. a (se) roade, a (se) uza. (Covorul s-a ~.)

A (se) toci ≠ a (se) ascuți

toci (tocesc, tocit), vb. – 1. A strica vîrful, a îngroșa tăișul. – 2. A strica, a uza. – 3. A învăța foarte mult, a învăța mecanic. – Megl. tuțǫs, tuțiri „a ascuți”. Sb. točiti „a ascuți”, bg. točam, rus. točitĭ „a ascuți” (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 66; Bogaci), din sl. točiti „a da tîrcoale”. Sl. trebuie să fi însemnat și „a face să funcționeze tocila de mînă sau de picior”; și de aici separarea sensului din rom. și din limbile slave, căci tocila strică în același timp cantul și ascute tăișul. Bg. și rus. au ambele sensuri. Ultimul sens, care aparține Arg. școlar, presupune un sens intermediar de „a pisa”. – Der. tocilă, s. f. (mașină de ascuțit; elev conștiincios și pisălog; Arg., bicicletă), din sl. (bg., rus.) točilo; tocilar, s. m. (ascuțitor; elev care învață mult); tocitoare, s. f. (ciubăr, putină), din același sl. točiti cu sensul de „a stoarce”, cf. pritoci.

toci, tocesc v. t., v. i. (d. elevi și studenți) a învăța foarte mult