titii vt [At: ALR II MN 11, 6880/29 / Pzi: ~tiesc / E: fo] (Reg) A șopti.

ȚÂȚÂNĂ, țâțâni, s. f. 1. Balama. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din țâțâni = a supăra rău, a înfuria pe cineva, a scoate din sărite. A-și ieși din țâțâni = a-și pierde răbdarea, a se înfuria. 2. Porțiune unde cele două valve ale unei scoici sunt unite printr-un ligament elastic. 3. (Pop.) Rădăcina unui furuncul. – Lat. *titina.

țățăi v vz țâțâi²

țăței sn vz țiței

țâț² [At: BĂCESCU, PĂS. 311 / V: țiț / Pl: ~i snm / E: fo] 1 i (Are) Cuvânt care redă sunetele caracteristice scoase de unele păsări, de șoareci etc. Si: chiț, ți¹. 2 sm (Orn; reg) Purcelușă (Sylvia curruca). 3 sm (Ent; reg) Scripcar (Saperda carcharias). 4 sn (Reg) Fluier din coajă de salcie.

țâțăi² v vz țâțâi²

țâțăi^1[1] sn vz țiței

țâțăia v vz țâțâi²

țâțău sn vz țiței

țâțâi² [At: CANTEMIR, IST. 83 / V: ~ții, ~țăi, (îrg) țiții, țițăi, țățăi, ~ia, ~țăia, țițăia, (reg) ~țoia / Pzi: ~iesc, țâțâi / E: țâț² + -âi] 1 vi (D. unele insecte, păsări; d. animale) A țârâi¹ (8). 2 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) inima (sau, fam, curul, brăcinarul) A-i fi foarte frică. 3 vi (Îae) A tremura de frică. 4 vi (D. oameni) A scoate un sunet asemănător cu un „ț” prelungit, exprimând mirarea, îndemnul etc. 5 vt (Reg; îf țâțoia) A îndemna porcii să meargă, scoțând sunete asemănătoare cu un „ț” prelungit. 6-7 vri A sorbi cu zgomot Si: a plescăi. 8 vi (Reg) A fi ahtiat după băutură sau mâncare. 9 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) măseaua A avea mare poftă de băutură. 10 vi (Reg; d. copii; îf țâțoia) A plânge. 11 vi A țârâi¹ (11). corectat(ă)

țâțâi¹ sn vz țiței

țâțâia v vz țâțâi²

țâțâie sf vz țiței

țâțân sn vz țâțână

țâțână sf [At: (a. 1508) MIHĂILĂ, D. 168 / V: (rar) țiț~, ținț~, (îrg) ~țină, țițină, (îvr) țiție, țițin sn, (reg) țâțân sn / Pl: ~ni, (îrg) ~ne / E: nct] (Mpl) 1 Piesă de metal sau de lemn, în formă de cârlig, bătută în perete sau în ușorul ușii sau al porții Si: copil² (4). 2 Placă de metal care se bate cu cuie în ușă sau în poartă și la capătul căreia se află o gaură sau un belciug ce intră în cârligul din ușor. 3 Dispozitiv format din două piese (una servind ca suport pentru cealaltă), folosit pentru a lega un panou (ușă, fereastră etc.) de un cadru fix, astfel încât să permită panoului o mișcare de rotație (pentru închidere și deschidere) în jurul unei laturi a cadrului Si: balama (1), șarnieră. 4 (Fam; îe) A scoate (pe cineva) afară din ~ni (sau ~) A face pe cineva să-și piardă cumpătul Si: a înfuria. 5 (Fam; îe) A-și ieși (sau a-și sări) din ~ni A-și pierde cumpătul Si: a se înfuria. 6 (Reg; îe) (A fi) sărit (sau ieșit) din ~ni (A fi) smintit, nebun. 7 (Reg; îe) A strânge (pe cineva) în ~ni A sili pe cineva să facă ceva Si: a strânge (pe cineva) cu ușa. 8 (Reg; îe) A fi slab de ~ni A fi lipsit de putere. 9 (Iuz; reg) Scobitură care se făcea în prag și în care intra o ieșitură a ușii pentru ca aceasta să se poată roti. 10 (Reg) Bucată de fier băgată în podoimă¹, în care se sprijină fusul morii. 11 Ligament elastic care unește cele două valve ale unei scoici. 12 (Pop) Vârful purulent al unui abces. 13 (Pop) Parte profundă, întărită, a unui abces. 14 (Reg) Furuncul. 15 (Reg) Bubuliță care se face în jurul unui furuncul. 16 (Înv) Umflătură hemoroidală (externă). 17 (Reg) Rădăcină care crește drept în jos. 18 (Reg) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor Si: (îrg) țâță (72). 19-20 (Reg) Țâță (63-64). 21 (Reg) Deschizătură la un vas de lemn. 22 (Ban; Trs) Apă subterană care iese la suprafața pământului Si: izvor. 23 (Ban; Trs; îf țițină) Fir de apă izvorâtă din pământ care nu ajunge să-și facă curs vizibil. 24 (Ban; Trs) Loc mlăștinos de la izvor spre pârâu. 25 (Reg) Țurțur¹ (1). corectat(ă)

țâțâu sn vz țiței

țâței sn vz țiței

țâții v vz țâțâi²

țâțină sf vz țâțână

țâțoia v vz țâțâi²

țețui sn vz țiței

țințână sf vz țâțână

țiț⁴ i, s vz țâț²

țițai sn vz țiței

țițăi² v vz țâțâi²

țițăi¹ sn vz țiței

țițăia v vz țâțâi²

țițâi sn vz țiței

țițână sf vz țâțână

țiței [At: (a. 1600-1630) CUV. D. BĂTR. I, 306 / V: (reg) țăț~, țâț~, țâțâi, țâț~^[1], țâțâu, țâțău, țețui, ~țai, ~țăi, ~țâi, ~ție sf, ~ții, ~țiu, țuțui, țâțâie^[2] sf / Pl: (7) ~uri / E: ns cf țâță] 1 sn (Mol) Lichid înăcrit, rămas după prepararea produselor de lapte de oaie, folosit și la pregătirea unor mâncăruri. 2 sn (Reg; îe) Acru ca ~ul (sau acru ~) Foarte acru. 3 a (Reg) Acru. 4 sn (Reg) Lapte prins cu mult zer. 5 sn (Reg) Caș abia închegat și nestors încă de zer. 6 sn Amestec lichid uleios, format din hidrocarburi și din alți compuși organici, de culoare brună negricioasă, mai rar gălbuie, cu reflexe albastre verzui, cu miros specific, care se folosește ca materie primă în industria chimică și ca importantă sursă de energie Si: petrol, (îrg) naft. 7 sn (Mol) Fântână cu știubei.

țiție² sf vz țâțână

țiție¹ sf vz țiței

țiții² v vz țâțâi²

țiții¹ sn vz țiței

țițin sn vz țâțână

țițină sf vz țâțână

țițiu sn vz țiței

țuțui³ sn vz țiței

ȚIȚEIU sbst. 1 🐑 Un fel de zer fiert, acricios: zărul numit ~, ori se amestecă cu urzici și se dă la porci, ori se opăresc cu el rufele ciobanilor (NOV.) ¶ 2 💎 Petrol brut, așa cum țîșnește din pămînt.

❍ȚIȚII 👉 ȚÎȚÎI.

†ȚIȚIIU sbst. 🐑 = ȚIȚEIU1: păstorii, neavînd apă, i-au dat zer de lapte... și bînd puțin din acel ~, au trimis pe un păstor să-i aducă apă (N.-COST.).

❍ȚIȚINĂ = ȚÎȚÎNĂ.

ȚÎȚEIU = ȚIȚEIU

ȚÎȚÎI¹ (-țîiu), ❍ȚIȚII (-țiiu, -țiesc) vb. intr. 1 A scoate sunete subțiri dintr’un instrument muzical: abia încep ei să țîțîe și să sdrăngăne puțin... că se și strecoară fetele pe lîngă gardul de nuiele (LUNG.) ¶ 2 = ȚîRîI1: cînd toate gurile privighitorilor a mai cînta tac, atuncea grierul copaciului a țîțîi începe (CANT.); dacă-l prinzi și-l pui la ureche, țițiește (mar.) [onom.].

ȚÎȚÎI², ȚÎȚÎIA (-țîiu) vb. intr. A tremura (inima în cineva): negustoriului îi țîțîia inima de frică (vas.) [onom.].

ȚÎȚÎNĂ (pl. -îni) sf. 1 Două plăci de fier, din care una prevăzută cu un capăt rotund, care intră în cilindrul gol al celeilalte plăci; se fixează la o ușă sau poartă, spre a le permite să se învârtească (🖼 5146): o mare ușă de fier se învîrtește din țîțîni c’un scîrțîit metalic (vlah.); ușa, în loc să se deschidă, sări din țîțîni, lovită de o muchie de topor (gn.); voind să scoată ușa camerei din țîțîni, hangiul se sculase și înaintase la ușă (bol.) Ⓕ: muntele s’a sguduit din țîțîni de svîrcolirea dihăniei (vlah.) Ⓕ F a scoate pe cineva din țîțîni, a-l scoate din sărite, a-l face să-și piardă cumpătul: am s’o scot din țîțîni, cum m’ai scos și mata din sărite (alecs.) ¶ 2 pr. ext. Rădăcina unui buboiu, a unei bătături (ciauș.) [țîță].

ȚÂȚÂNĂ, țâțâni, s. f. 1. Balama. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din țâțâni = a supăra rău, a înfuria pe cineva, a scoate din sărite. A-și ieși din țâțâni = a-și pierde răbdarea, a se înfuria. 2. Porțiune unde cele două valve ale unei scoici sunt unite printr-un ligament elastic. 3. (Pop.) Rădăcina unui furuncul. – Lat. *titina.

ȚIȚEI, țițeiuri, s. n. Amestec lichid format din hidrocarburi solide, lichide și gazoase și din alți compuși organici, care se găsește în pămînt sub formă de zăcămînt și din care, prin distilare, se obține benzină, petrol lampant, uleiuri minerale, vaselină, motorină etc.; petrol. S-a oprit din zbor o cioară... Fină ca o acadea De țiței topit la soare. TOPÎRCEANU, P. 203. ◊ Migrațiunea țițeiului v. migrațiune (3).

ȚIȚII vb. IV v. țîțîi.

ȚIȚINĂ s. f. v. țîțînă.

ȚÎȚĂI vb. IV v. țîțîi.

ȚÎȚÎI tîțîi și țîțîiesc, vb. IV. Intranz. (Și în formele țîțăi, țiții) 1. (Despre insecte și unele animale) A scoate sunete subțiri și tremurate. V. țîrîi. Cîțiva greieri poeți țîțîiau la lună, urcați pe coviltirele căruțelor. GALACTION, O. I 270. Scripcariul are mustețe lungi și încrestate; dacă-l prinzi și-l pui la ureche, țițiește; de aceea se numește scripcari. MARIAN, INS. 101. Am o scroafă cu purcei: de prind pe unul, toți țițiesc (Lanțul). GOROVEI, C. 197. ♦ (Despre instrumente cu coarde) A țîrîi (4). Nu țîțăi ca diblele. MAT. FOLK. 1594. 2. Fig. (Despre inimă, de obicei cu o determinare cauzală) A tremura, a palpita (de frică, de nerăbdare etc.). Un nărod slab la minte... de-mi țîțîie inima în tot ceasul să nu dea foc la casă. C. PETRESCU, R. DR. 21. Pîndea chipul magistratului și-i țîțîia inima în el de teamă să nu-l audă. POPA, V. 190. Rămase nedumerit, uitîndu-se la birjarul de pe capră, căruia îi țîțîia inima de frică. D. ZAMFIRESCU, R. 85. 3. (Despre oameni) A plescăi cu buzele sau cu limba scoțînd un sunet asemănător cu un «ț», exprimînd mirarea, îndemnul etc. Și țîțîi mirat din buze. După aceea, speriat de cele spuse, înlemni ca butucul. CAMILAR, N. I 79. Vizitiul țîțîi la cai. REBREANU, R. II 69. – Variante: țîțăi, țiții vb. IV.

ȚÎȚÎNĂ, țîțîni, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Balama. Cineva-n umbră Tot umblă, tot umblă... Și rupe țîțîni și lăcate. BENIUC, V. 124. La a doua pălitură, căzu o bucată din trunchi ca o ușă sărită din țîțînă. C. PETRESCU, R. DR. 154. Se-ndoaie stejarii bătrîni Și ușile gem în țîțîni. COȘBUC, P. I 235. Bătrînul intra pe poarta ruginită în țîțîni. SLAVICI, N. II 5. În dom de marmur negru ei intră liniștiți Și porțile în urmă în vechi țîțîni s-aruncă. EMINESCU, O. I 93. ◊ Expr. A scoate pe cineva din țîțîni v. scoate (I 8). 2. Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. (Atestat în forma țițină) Se cunoaște că un stup este gata să roiască de pe țiținele ce se fac pe dunga fagurilor; căci într-aceste țițini se prăsesc mumele albinelor sau împărătesele stupilor. I. IONESCU, M. 381. 3. (Popular) Rădăcină a unui furuncul. – Pl. și: țîțîne (GANE, N. III 18). – Variantă: țițină s. f.

A ȚÂȚÂI țâțâi intranz. 1) (despre unele insecte sau animale) A scoate sunete repetate, scurte și ascuțite, caracteristice speciei. 2) (despre persoane) A scoate un sunet asemănător cu un „ț” prelung. 3) pop. A fi cuprins de tremur; a tremura. ◊ A-i ~ cuiva inima a tremura de frică. /țâț + suf. ~âi

ȚÂȚÂNĂ ~i f. 1) Dispozitiv metalic format din două plăci unite între ele care, prinse, respectiv, de un panou mobil și de un cadru fix, permit închiderea sau deschiderea panoului; balama. ◊ A scoate din ~i (pe cineva) a supăra pe cineva; a înfuria; a enerva. 2) Articulație a valvelor unei scoici. 3) pop. Rădăcină a unui furuncul. /<lat. titina

ȚIȚEI ~uri n. Petrol brut. /Orig. nec.

țățăì v. a tremura, a sălta (inima), a se legăna. [Onomatopee].

țățeiu n. V. țițeiu.

țâțână f. 1. bucată cilindrică de fier în jurul căreia se învârtește ușa; fig. a scoate din țâțâni, a face să-și pearză cumpătul sau răbdarea; 2. pl. cârlige bătute în pereții bordeiului. [Derivat dela țăță, dupâ forma-i rotunjită].

țițeiu n. 1. zer gros ce se obține mestecând tare și peste tot zerul pus în căldarea pe foc: ciobanii pun țițeiul de se acrește; 2. petrol brut. [Derivat din țâță: lit. lapte de țâță].

țițéĭ n., pl. urĭ (d. țîță). Vest. 1. Un fel de urdă lichidă care ĭese din zeru pus la foc cînd amestecĭ răpede peste tot, pe cînd urda ĭese deasupra cînd amestecĭ încet (Viciŭ). „Zeru din cazan cu untu ce plutește deasupra e turnat în căzĭ, unde e lăsat să se răcească. Aci, după ce s’a ales untu închegat, i se dă drumu țițeĭuluĭ pe dedesupt pintr’un cep” (GrS. 6, 57), 2. Petrol brut, păcură supțire, de coloare neagră pînă la galben deschis. – În est țîțîĭ.

țîțîĭ, a -í v. intr. (ung. cicázni, pron țiț-, a te fîțîi. Cp. și cu bîțîĭ și cu bg. cicam, sug, cu rom. țîță și cu sîrb. cicijati, a fi foarte zgîrcit). Fam. Îmĭ sug dințiĭ scoțînd sunetu ț (ca mitocaniĭ). A-țĭ țîțîi măseaua (după băutură), a-țĭ fi foarte poftă de băutură. A-țĭ țîțîi inima de frică, a-țĭ fi foarte frică.

țîțîĭ n. V. țițeĭ.

țîțînă f., pl. e (mlat. titina, biberon [R. C. 1923, 29], vgr. tithéne, doĭcă. D. rom. vine bg. cicina și ngr. tsitsin, țîță. V. țîță). Moțu (gurguĭu) uneĭ bube saŭ uneĭ rănĭ (ca la trînjĭ). Balama și maĭ ales cîrligu în care se prinde balamaŭa: se întoarse greoĭ ca o balama veche pe o țîțînă ruginită (Hogaș, VR. 1914, 4-5, 127), cîrma unuĭ vas învîrtindu-se în țîțînĭ (J. B. Dat. Uĭt. 95). V. cópil și pafta.

+țâțâi² (a ~) (despre oameni) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țâțâi, 3 țâțâie, imperf. 1 țâțâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să țâțâi, 3 să țâțâie

țâțâi¹ (a ~) (despre animale, insecte) vb., ind. prez. 3 țâțâie, imperf. 3 pl. țâțâiau; conj. prez. 3 să țâțâie corectat(ă)

țâțână s. f., g.-d. art. țâțânii; pl. țâțâni

țiței s. n., (sorturi) pl. țițeiuri

țâțâi (a ~) vb., ind. prez. 3 țâțâie, imperf. 3 sg. țâțâia; conj. prez. 3 să țâțâie

țâțână s. f., g.-d. art. țâțânii; pl. țâțâni

țiței s. n., (sorturi) pl. țițeiuri

țâțâi vb., ind. și conj. prez. 1 sg. țâțâi, 3 sg. și pl. țâțâie, imperf. 3 sg. țâțâia

țâțână s. f., g.-d. art. țâțânii; pl. țâțâni

țiței s. n., (sorturi) pl. țițeiuri

țiței

țîțînă

țâțâesc, țâțâe 3, țâțâiam 1 imp.

țâțână, -ni.

țițeiu, -iuri.

țîțîi (-i, -it), vb. – 1. A dîrdîi, a clipi, a trepida. – 2. A palpita, a zvîcni. – 3. A cînta greierul. – 4. A scoate tremolouri de către un instrument. – Var. țîțîia, țîții. Creație expresivă, cf. hîțîi, fîțîi, bîțîi, țîrîi. – Der. țîțîială, s. f. (tremur, palpitație, dîrdîială; tremolo); țîțeică (var. țițeica), s. f. (Olt., Trans., balansoar); țiței, s. m. (zer de lapte acru; petrol brut) probabil numit așa pentru că forma o masă densă care tremura; țîțînă (var. țițină), s. f. (balama; furuncul), mr. țînțînă (direct de la țîță, după Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 306; Cihac, II, 436 și Pușcariu 1742; de la un lat. *titῑna, după Pascu, I, 173); țuțula, vb. (Trans., a legăna); țuțul, s. n. (Trans., balansoar, leagăn).

țiței brut, (engl.= oil, petroleum) în geologie termen sin. celui de petrol (brut). În domeniul prelucrării petrolului, acesta din urmă este considerat doar o fracție ușoară rezultată din distilarea primară a țițeiului.

a-și ieși din fire / din pepeni / din țâțâni expr. a se înfuria, a-și pierde cumpătul

ȚÂȚ s. v. pitulice, purcelușă.

ȚÂȚÂI vb. v. tremura, țârâi.

ȚÂȚÂNĂ s. (pop.) țâță. (~ în care se dezvoltă matca albinelor.)

ȚÂȚÂNĂ s. v. balama, rădăcină, șarnieră.

ȚIȚEI s. v. petrol.

ȚIȚEI s. (CHIM.) petrol, (înv. și reg.) naft, (fig.) aur negru.

țîț s. v. PITULICE. PURCELUȘĂ.

țîțîi vb. v. TREMURA. ȚÎRÎI.

ȚÎȚÎNĂ s. (pop.) țîță. (~ în care se dezvoltă matca albinelor.)

țîțînă s. v. BALAMA. RĂDĂCINĂ. ȘARNIERĂ.

titii, titiiesc, vb. IV (reg.) a șopti.

țâțâí, țâțâi, țâțâiesc, v.i. 1. A țipa, a striga. 2. (referitor la porc) A guița. – Onomatopee (DEX); creație expresivă (DER); din țâț (MDA).

țâțấnă, țâțâni, s.f. Balama: „Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii...” (Bilțiu, 1990: 295). (Sec. XVI). – Et. nec. (MDA); lat. *titina „biberon” (Scriban, DEX).

țâțâi, țâțâi, țâțâiesc, vb. intranz. – A țipa, a striga. – Onomatopee (DEX); creație expresivă (DER); din țâț (MDA).

țâțână, țâțâni, s.f. – Balama: „Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii...” (Bilțiu, 1990: 295). ♦ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). – Et. nec. (MDA); lat. *titina „biberon” (Scriban, DEX).

țâțână, -i, s.f. – Balama: „Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii...” (Bilțiu 1990: 295). – Lat. *titina (DEX).