TIMAR², timaruri, s. n. (Mai ales la pl.; înv.) Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

timar¹ sm [At: (a. 1772) IORGA, S. D. XII, 186 / V: (îvr) ~iu, ~mnar / Pl: ~i / E: mg timar] (Reg) 1-2 Tăbăcar¹ (1-2).

timar² [At: C. CANTACUZINO, CM I, 30 / Pl: ~uri, ~e sn, ~i sm / E: tc timar] (Înv) 1 sn Lot de pământ conferit în proprietate temporară de către sultan oștenilor (uneori și dregătorilor civili, ca salariu), în schimbul obligației de a presta serviciul militar. 2 sm (Șîs ~ spahiu) Timariot.

TIMAR², timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

TIMAR, timari, s. m. (Regional) Meseriaș care se ocupă cu argăsitul sau tăbăcitul pieilor. Cînii fiind flămînzi, au văzut niște piei într-un rîu, pusă de timari să se moaie. ȚICHINDEAL, F. 96.

TIMAR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pămînt conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].

2) timár n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] timar). L. V. Feud cu venit maĭ mic de 2000 de leĭ vechĭ acordat soldaților turceștĭ. V. zaim.

1) timár m. (ung. timár). Ban. Trans. Tăbăcar (Neam. Rom. I, 308, și Iorga, Negoț. 172).

ȚIMIR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (Înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri. – Var.: țimară s. f.] – Din magh. cimer.

timariu sm vz timar¹

timnar sm vz timar¹

țămir s vz țimir

țâmbră sf vz țimăr²

țimar snm vz țimir

țimară sf vz țimir

țimăr¹ sm [At: CHEST. V, 31/1 / Pl: ~i / E: nct ] (Trs) Copil care lucrează la stână.

țimăr² sn [At: N. STOICA, C. B. 64 / V: țâmbră sf / Pl: ? / E: ger Zimmer] (Trs; Buc; gms) Cameră într-o clădire.

țimir [At: (cca 1594) HURMUZAKI, XI, 398 / V: țăm~ s, ~mar snm, ~mară sf, ci~^[1] snm, zi~ sn / Pl: ~e, ~uri sn, ~i sm / E: mg címer, pn cymer] 1 sn (Înv; Trs; Mol) Blazon (1). 2 sn (Înv; Trs; Mol) Ecuson reprezentând elemente heraldice. 3 sn (Înv; îe) A se face ~ la lume A se face de râs. 4 sn (Îvr) Surguci (la turban, la ișlic etc.). 5 sn (Buc; Trs) Mănunchi de flori artificiale sau alte podoabe pe care le poartă mirele la pălărie sau la căciulă în ziua nunții. 6 sm (Înv; Mol; Mun) Țimiraș (1).

zimir sn vz țimir

ȚIMIR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimară s. f.] – Din magh. cimer.^[1]

ȚIMIR, țimire, s. n. (Învechit și regional) Emblemă care servește drept semn distinctiv unei familii nobile, unui oraș, unei țări,unei corporații sau membrilor ei; blazon, marcă, stemă. (Atestat în forma țimară) Oameni... care nu au nici țimară, nici stolă, nici coroană. NEGRUZZI, S. III 405. – Variantă: țimară, țimări, s. f.

țimír n., pl. urĭ și e (ung. cimer, blazon, marca țăriĭ, mgerm. zimier, d. fr. cimier, vîrf de coĭf, cime, vîrf; lat. pop. cîma, cl. cyma, vgr. kyma, vlăstar). Trans. Blazon, marcă.

timar¹ (lot de pământ) (înv.) s. n., pl. timaruri

timar² (tăbăcar; soldat turc) (reg., înv.) s. m., pl. timari

timar² (lot de pământ) (înv.) s. n., pl. timaruri

timar¹ (tăbăcar) (reg.) s. m., pl. timari

timar (lot de pământ) s. n., pl. timaruri

timar (tăbăcar) s. m., pl. timari

!țimir¹ (blazon) (înv.) s. n., pl. țimire

țimir² (călăuză) (înv.) s. m., pl. țimiri

țimir¹ (călăuză) (înv.) s. m., pl. țimiri

!țimir² (blazon) (înv.) s. n., pl. țimire/țimiruri

țimir (călăuză) s. m., pl. țimiri

țimir (emblemă) s. n., pl. țimire

timar (-ri), s. m. – (Banat) Tăbăcar. Mag. timár (Scriban).

țimir (-ruri), s. n. – Blazon, emblemă. Mag. cimer (Tiktin; Gáldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. În Trans., înv. – Der. țimiraș, s. m. (trimis, mesager), înv., numiți astfel din cauza blazonului lor.

TIMAR s. v. argăsitor, tăbăcar.

timar s. v. ARGĂSITOR. TĂBĂCAR.