tigan sn vz tigaie

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m. 1. (Adesea peior.) Persoană aparținând unui ansamblu de popoare originare din nord-vestul Indiei, care au migrat și în nordul Africii și, ulterior, și în cele două Americi, diferențiindu-se în mai multe grupuri și ducând o viață seminomadă și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. (Adesea peior.) Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet injurios dat unei persoane cu un comportament necivilizat. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

TIGAIE, tigăi, s. f. 1. Vas de bucătărie de formă rotundă, cu marginea joasă și cu o coadă lungă, folosit la prăjit. ♦ (Reg.) Cratiță cu două toarte în care se fierbe mâncarea. 2. Mic recipient la vechile arme de foc, în care se punea praful de pușcă. – Din bg. tigan, sb. tiganja.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbește o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

rom¹ sm [At: BL II, 184 / S și: rrom / Pl: ~i / E: țig rom „om”] Țigan.

tigaie sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 194/14 / P: ~ga-ie / V: (îrg) ~ane (Pl: ~găni), (reg) ~anie sf, ~gău s, (înv) ~an (Pl: ~e) sn / Pl: ~găi / E: slv тигани, тиганъ, srb tiganja, ngr τηγάνια (pll τηγάνιον)] 1 Vas de bucătărie de formă rotundă, cu marginea joasă, cu o coadă lungă (sau cu două toarte mici), întrebuințat la prăjit Si: (reg) raină, rânel. 2 (Pfm; îe) A se uita ca pisica în ~ A se uita cu jind. 3 (Reg; îe) A fi cu un ochi Ia gaie și cu altul la ~ A se uita cruciș. 4 (Reg; îae) A avea gândurile împrăștiate. 5 (Reg; îlav) Din ~ pe foc Din rău în mai rău. 6 (Reg) Vas cu coadă și cu (trei) picioare în care se fierbe sau se frige mâncarea. 7 (Reg) Cratiță (2). 8 (Reg) Vas în care se fierbe mămăliga Si: ceaun. 9 (Ban) Tipsie (9). 10 (Reg; îf tiganie) Frigare (1). 11 (Reg; fig; gmț) Craniu (2). 12 (Reg) Vas special în formă de farfurie, cu marginea înaltă și cu mâner, în care se fixează lumânarea aprinsă Si: (reg) tigăiță (5). 13 (Reg) Vas de tuci în care se pune untură sau rășină care ard cu ajutorul unui fitil, servind la iluminat. 14 (Înv) Vas (lighean, tavă etc.) în care se ardeau cărbunii sau se punea jăratic, servind la încălzirea încăperilor sau pentru arderea jertfelor. 15 (Înv; îf tigan) Cazan (1). 16 (Înv) Mic recipient în care se punea praful de pușcă la vechile arme de foc Si: (înv) tigăiță (6). 17 (Îvp; îe) A fî pușcă cu ~ A fi om de nimic. 18 (Îvp; îae) A fi prost. 19 (Reg) Piatră mare, scobită, așezată în locul unde cade apa dintr-un șipot. 20 (Olt; la moară) Teică¹ (1). 21 (Reg) Scobitură în care se învârte capătul de jos al fusului de la crângul morii Si: (reg) piuliță. 22 (Reg) Scobitură în care se învârte cepul grindeiului Si: (reg) broască. 23 (Reg) Scobitură făcută în talpa roții olarului, în care intră axul acesteia.(Reg) Scobitură în talpa scrânciobului, în care intră capătul de jos al grindeiului. 24 (Reg) Scobitură în lemn sau în piatră, în care se învârte limba de la osia porții.

tigane sf vz tigaie

tiganie sf vz tigaie

tigău sf vz tigaie

țigan, ~ă [At: (a. 1385) DERS / V: (îvr) a~ sm / E: vsl циганиы] 1 smf (Adesea cu determinări care indică ocupația sau modul de viață) Persoană care face parte dintr-o populație originară din India (vorbind o limbă indoeuropeană) și răspândită în Europa și în alte părți ale lumii Si: rom¹. 2 smp Populație alcătuită din țigani (1) Si: rom¹. 3 sm (Reg; gmț) Luna ~ilor Februarie. 4 sm (Mol; îcs) Când se duc ~ii la lemne Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 5 sm (Mol; îacs) Melodie după care se execută țiganul (4). 6 sm (Trs; îs) În ~ Numele unui joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 7 sm (Ent; reg; îc) ~-de-pământ Scripcar (Saperola carcharias). 8 sm (Îe) A arunca moartea în ~i A arunca vina pe altul și nu pe adevăratul vinovat. 9 sm (Îe) Povestea (sau vorba) ~ului Formulă cu care vorbitorul introduce o expresie, o zicătoare, un proverb Si: cum se zice, vorba ceea, vorba ăluia, povestea cântecului. 10 sm (Îe) A se îneca ca ~ul la mal A eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. 11 sm (Îe) A se duce unde a dus mutu iapa și ~u cârlanu A se duce foarte departe. 12 sm (Îe; cu aluzie la faptul că miercurea este zi de post) A nimeri (sau a brodi) ca ~ul miercurea la stână A nimeri într-un loc în momentul cel mai neprielnic. 13 sm (Îe) A se îndesa ca ~ul la praznic A se înghesui foarte tare unde e rost de mâncare și băutură fără plată. 14-15 sm (Îe) A se muta (sau a umbla) ca ~ul cu cortul (sau ca ~ul de laie cu cortul în spinare) A se muta, a umbla din loc în loc. 16-17 sm (Îae) A fi nestatornic. 18 sm (Îe) A-și da în petic ca ~ul A-și da pe față, fără voie, anumite cusururi, vicii. 19 sm (Fam; îae) A-și da arama pe față. 20 smf Persoană, mai ales țigan (1), care practică una din ocupațiile obișnuite ale țiganilor (fierar, lăutar, căldărar, cărbunar, zidar etc.). 21 sm (Îe) A fi deprins (cu nevoile) ca ~ul cu scânteile (sau scânteia), a fi învățat (la ceva) ca ~ul cu ciocanul Se spune despre cei ce înfruntă în viață multe greutăți și necazuri. 22 sm (Îe) A-i fi milă ca ~ului de pilă A nu avea milă deloc. 23 smf Epitet pentru o persoană brunetă. 24 smf Epitet pentru o persoană cu înfățișare urâtă. 25 smf Epitet pentru o persoană cu apucături rele. 26 a Care aparține țiganilor (1) Si: țigănesc (1). 27 a Privitor la țigani (1) Si: țigănesc (2). 28 a De țigan (1) Si: țigănesc (3). 29 sm (Reg) Cal. 30 sm (Reg) Câine. 31 sf (Reg) Varietate de struguri cu boaba neagră. 32 sf (Orn; reg) Vrabie (Passer domesticus). 33 sm (Iht; reg) Pește-lup (Aspius aspius). 34 sm (Iht; reg) Guvid (Gobius lacteus). 35 sm (Ent; reg) Numele unei insecte cu corpul negru, cu dungi albe pe spate, care, când e atinsă, scoate un țârâit specific, probabil țigănaș. 36 smp (Ban; în legătură cu verbe ca „a ploua”, „a ninge”, „a pica”) Măzăriche. 37 smp (Trs) Bucăți mici de funingine care se ridică în aer de la paiele cu care se pârlește porcul. 38 sm (Reg) Bucată mică de teren, în formă de triunghi, ce rămâne nearată Si: clin¹ (2), ic. 39 sm (Reg) Petec de pământ nearat între două brazde Si: greș² (12).

TIGAIE, tigăi, s. f. 1. Vas de bucătărie de formă rotundă, cu marginea joasă și cu o coadă lungă, întrebuințat la prăjit. ♦ (Reg.) Cratiță cu două toarte în care se fierbe mâncarea. 2. Mic recipient la vechile arme de foc, în care se punea praful de pușcă. – Din bg. tigan, scr. tiganj.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

TIGAIE, tigăi, s. f. 1. Vas de bucătărie de formă rotundă, cu margine joasă și cu coadă lungă, întrebuințat la prăjit; (Mold.) cratiță cu două torți în care se fierbe mîncarea. Medelnicerul se și înfățișă cu tigăile acoperite cu capace. SADOVEANU, O. VII 110. Scrobul cu smîntînă, ce mai forfotește încetișor pe lîngă buza tigăii, umple încăperea cu un miros plăcut. VLAHUȚĂ, O. A. I 88. ◊ Expr. A vedea de coada tigăii v. coadă (5). (A se uita) cu un ochi la gaie și cu altul la tigaie v. gaie. 2. (La vechile arme de foc) Mic recipient în care se punea praful de pușcă. Un ianicer, avînd fitilul aprins la pușca sa, focul prinse în tigaie... și deodată acele ierbării săltară în aer. BĂLCESCU, O. II 95.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m. și f. (Rar la feminin) 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din India (vorbind o limbă indo-europeană), astăzi răspîndită în mai toate țările Europei și trăind în unele părți încă în stare seminomadă. Țiganii, drumeții cei veșnici, ei sînt! Cu ochii de fulger, cu pletele-n vînt... Ei arși sînt de soare, de vînturi bătuți. COȘBUC, P. I 143. Dar romînul cu-a sa mînă rumpe lanțul de robie, Și țiganul, liber astăzi, se deșteaptă-n fericire! ALECSANDRI, P. I 200. Răzvan-vodă era născut în Moldova dintr-un tată țigan și o mumă moldovancă. BĂLCESCU, O. I 339. Pe su' mînă Că-i rumînă. Pe sugeană Că-i țigană. MAT. FOLK. 930. Plac, nu-ți plac, Dar țiganele moarte-ți fac. ib. 931. ◊ Țigan de laie v. laie. Țigan de șatră v. șatră. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul, nu pe adevăratul vinovat. (A se muta) ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des, a fi nestatornic, a nu se stabili într-un anumit loc. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși ceva tocmai la sfîrșit, a-și da în petic tocmai la urmă. ♦ (Adjectival) Țigănesc. Ca să poată mai cu plăcere Călători țiganele gloate. BUDAI-DELEANU, Ț. 105. 2. Compus: (popular) calea-țiganului = calea lactee. 3. Persoană, mai ales din populația țiganilor, care practică una din ocupațiile obișnuite ale acestora; (în special) lăutar, fierar. Petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, țiganii, femeile și huietul; petrecerea noastră e gîndul posomorît. RUSSO, S. 23. Zi, țigane, pînă mîne, Că mîndruți-i pare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. ◊ Expr. Este învățat ca țiganul cu ciocanul, se spune despre cei deprinși cu nevoile. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține (marfă, meșteșug etc.). 4. Denumire dată unei persoane brunete, oacheșe. 5. Om cu apucături rele (care nu se sfiește să cerșească, să se tocmească). Ba ici-colea mai vedem și cîte un om mai țigan decît toți țiganii. RETEGANUL, P. I 59. L-am potcovit bine... De nu cumva s-ar răzgîndi; dar parcă nu era țigan să-ntoarcă. CREANGĂ, P. 41. Celui care tot cere, de multe ori se zice: tare-i țigănos; îi țigan din cale-afară. ȘEZ. II 47.

TIGAIE ~ăi f. 1) Vas de bucătărie rotund, cu fundul plat, cu marginile joase și cu o coadă lungă, folosit la prăjit. ◊ A se uita cu un ochi la gaie și cu altul la ~ a fi sașiu. 2) Conținutul unui asemenea vas. O ~ de cartofi. 3) Mic recipient în care se punea praful de pușcă la vechile arme de foc. [G.-D. tigăii] /<sl. tigani

ȚIGAN ~i m. 1) Persoană care face parte dintr-un grup etnic originar din India, răspândit aproape în toată lumea, ducând (în unele zone) o viață seminomadă; rom. ◊ A se muta ca ~ul cu șatra (sau cu cortul) a se muta foarte des; a nu avea un loc stabil de trai. A se deprinde ca ~ul cu scânteia (sau cu ciocanul) a se deprinde cu greutățile, cu nevoile. A se îneca ca ~ul la mal a suferi o nereușită tocmai la sfârșitul unei acțiuni. Tot ~ul își laudă ciocanul se spune despre o persoană care se laudă (fără motiv) cu ce are. Calea ~ului Calea Lactee. 2) pop. iron. Persoană brunetă. 3) peior. Persoană cu apucături urâte. /<bulg. țiganin

tigaie f. 1. vas de aramă pentru prăjit; 2. lighenaș, la vechile puști, în care se punea praful. [Gr. bizantin, TIGÁNI].

țigan m. cel ce face parte din neamul Țiganilor. [Slav. ȚIGANINŬ].

Țigani m. pl. popor indo-european, originar din India, azi răspândit în Africa, Azia și Europa în număr de 400.000, numeroși mai ales în regiunea danubiană. Numiți astfel după secta eretică bizantină a Aținganilor. Țiganii au emigrat din Grecia în România pe la 1370 sub Vladislav Basarab și deveniră imediat robi (într’un document din 1387 ei sunt deja menționați ca robi ai mânăstirii Tismana). Ei erau împărți în Țigani de laie (lăieși), nomazi dar cu șetre sau corturi și practicând meseriile de zlătari, lingurari, rudari, ursari, etc.; și în Țigani de vatră (vătrași), robi ai Domnilor, boierilor și mănăstirilor. Țiganii fură emancipați în Muntenia sub Alex. Ghica (1842), iar în Moldova sub Mihaiu Sturdza (1844).

tigáĭe f., pl. ăĭ (mgr. și ngr. tigáni, d. vgr. tegánion, dim. d. téganon, tigaĭe; vsl. tiganŭ, taganŭ, bg. sîrb. tiganĭ). Vas culinar de metal întrebuințat la prăjit. Vasu în care se punea prafu la puștile de odinioară. – La Dos. și tigán, n., pl. e, cazan.

Țigán și (vechĭ) Ațigán, -că s. (vsl. Cyganinŭ, Cyganŭka, rus. Cygan, -nka, ung. Cigány, germ. Zigeuner, ngr. Tsiganos, it. Zingaro, cuvinte care se reduc la turc. ar. Zenği, Etiopian, Zenği-bar, țara Etiopienilor, „Zanghebar, Zanzibar”. În actele cele maĭ vechĭ li se zice Ațiganĭ, ceĭa ce arată că numele ne-a venit pin Macedonenĭ. Tot de aci și numele secteĭ eretice bizantine a Ațiganilor). Acela care face parte dintr’un neam de indienĭ vagabonzĭ răspîndițĭ astăzĭ în lume. Fig. Om ordinar, nerușinat, trivial, pofticĭos, hoț și zgîrcit: ce țigan! – Țiganiĭ îs originarĭ din India, și-s de neam indo-europeŭ. Eĭ aŭ emigrat în sec. 6-10 ca paria în Persia (de unde au luat muzica lor), în Asia Mică și’n Egipt, unde aŭ stat mult timp și de unde le-a și rămas numele de faraonĭ. Tot așa, Greciĭ îĭ numesc și Gýfti, ĭar Spanioliĭ Gitanos, adică „Egiptenĭ”. Arabiĭ ĭ-aŭ confundat cu Etiopieniĭ („Harapiĭ”, Nubieniĭ, Somaliĭ, Zanzibarieniĭ ș. a.). Din Egipt și Asia Mică aŭ emigrat în peninsula balcanică, de unde aŭ și luat multe cuvinte greceștĭ, maĭ ales în numerațiune. Apoĭ s’aŭ împrăștiat pin toată Eŭropa, nordu Africiĭ și vestu Asiiĭ. Uniĭ aŭ fost adușĭ de Tătarĭ. În Țara Românească aŭ intrat pe la 1370, supt Vladislav Basarab, și aŭ ajuns îndată robĭ. (Într’un document de la 1387 îs menționațĭ ca robĭ aĭ mînăstiriĭ Tismana). Eĭ se împărțeaŭ în lăĭețĭ (adică „vagabonzĭ” și eraŭ orĭ maĭ sînt și astăzĭ: zlătarĭ, rudarĭ, ferarĭ, căldărarĭ, potcovarĭ, lăcătușĭ, spoitorĭ, lingurarĭ, cĭurarĭ, ursarĭ, netoțĭ, lăutarĭ ș. a. ĭar femeile chivuțe) și’n vătrașĭ (adică „stabilĭ”, robĭ aĭ domnilor, boĭerilor și mînăstirilor). În Țara Românească Țiganiĭ statuluĭ fură emancipațĭ de Alexandru Ghica la 1837 ĭar în Moldova de Mihail Sturza la 1844. Ceĭ particularĭ fură emancipațĭ la 1855 în Moldova și supt Cuza în Țara Românească. – Număru lor e de 7,500,000, dintre care 600,000 în Eŭropa, și anume: 40,000 în Francia, 4000 în Anglia, 20,000 în Spania, 20,000 în Bohemia, 200,000 în România veche și 316,000 în Turcia și Ungaria în anu 1914). – Țiganiĭ aŭ păru și ochiĭ negri, pelea întunecată, buzele cam groase, dințiĭ albĭ și sănătoșĭ și corpu înalt și robust. Eĭ îs leneșĭ la munca temeĭnică, pofticĭoșĭ, bețivĭ, fumătorĭ, hoțĭ, risipitorĭ, fricoșĭ, ferocĭ cînd îs în largu lor (vechiĭ noștri călăĭ, ca și hingheriĭ de astăzĭ, eraŭ maĭ toțĭ Țiganĭ și Ungurĭ), lipsițĭ de demnitate, murdarĭ la trup și la vorbă și friguroșĭ. Aŭ pornire spre muzică, și de aceĭa mulțĭ îs lăutarĭ. Orhestrele țigăneștĭ îs renumite în toată lumea. – Fiind-că în Muntenia sînt mulțĭ Țiganĭ, Turciĭ le ziceaŭ ironic Muntenilor „Țiganĭ” (Cinghiane). Tot așa, fiind-că Țiganiĭ șĭ-aŭ luat pronunțarea muntenească (pentru c’aŭ venit maĭ întîĭ în contact cu Munteniĭ), Moldoveniĭ le zic ironic Muntenilor tot „Țiganĭ”. În literatura poporuluĭ, Țiganu e tratat cu cel maĭ mare sarcazm și e numit cĭoară, cĭoroĭ, croncan, balaur (adică „monstru”), faraon, baragladină, Baroĭ, Boroĭ, Garoĭ și Zgaroĭ, ĭar copilu de Țigan dancĭ. (Cp. cu epitetele Jidanului). V. Les Tsiganes, de Pop Șerboĭanu, Paris, 1930; VR. 1908, 8, 174, și cartea luĭ M. Kogălniceanu (în limba fr.), Berlin, 1837.

rom¹ (băutură) s. n., (porții; sorturi) pl. romuri

tigaie s. f., art. tigaia, g.-d. art. tigăii; pl. tigăi, art. tigăile (desp. -gă-i-)

țigan (adesea peior.) adj. m., s. m., pl. țigani

tigaie s. f., art. tigaia, g.-d. art. tigăii; pl. tigăi, art. tigăile

țigan adj. m., s. m., pl. țigani

tigaie s. f., art. tigaia, g.-d. art. tigăii; pl. tigăi

țigan s. m., adj. m., pl. țigani; f. sg. țigană, pl. țigane

tigaie

tigaie, -gaia a., -găi pl.

Țigan sb. m., Țigancă sb. f. (dar: ești un țigan).

ALBINA-ȚIGANULUI s. v. bărzăun, bondar, gărgăun.

CALEA-ȚIGANULUI s. v. calea lactee, calea-laptelui.

TIGAIE s. 1. (reg.) rânel, (Ban., Transilv. și Olt.) raină. (~ pentru prăjitul unor alimente.) 2. tigăiță. (~ pentru praful de pușcă.) 3. (TEHN.) broască. (~ la scrânciob.)

TIGAIE s. v. broască, cratiță, teică.

ȚIGAN s. 1. rom, (pop.) arapină, (fam. depr.) cioară, cioroi. (E ~ de origine.) 2. țigan nomad = corturar, șătrar, (rar) șătraș.

ȚIGAN adj. v. țigănesc.

albina-țiganului s. v. BĂRZĂUN. BONDAR. GĂRGĂUN.

calea-țiganului s. v. CALEA-LACTEE. CALEA-LAPTELUI.

tigaie s. v. BROASCĂ. CRATIȚĂ. TEICĂ.

TIGAIE s. 1. (reg.) rînel, (Ban., Transilv. și Olt.) raină. (~ pentru prăjitul unor alimente.) 2. tigăiță. (~ pentru praful de pușcă.) 3. (TEHN.) broască. (~ la scrînciob.)

țigan adj. v. ȚIGĂNESC.

ȚIGAN s. 1. rom, (pop.) arapină. (E ~ de origine.) 2. țigan nomad = corturar, șătrar, (rar) șătraș.

tigaie (tigăi), s. f. – 1. Vas de bucătărie pentru prăjit, cratiță. – 2. Căldare, tingire, lagăr. – 3. Mic recipient în care se punea praful de pușcă la vechile arme de foc. – Var. înv. tigan. Mr. tigane, megl. tigana. Mgr. τιγάνι (Miklosich, Fremdw., 132; Cihac, II, 706; Tiktin; Vasmer, Gr., 142), cf. cuman. tegana (Kuun 124), sl. tiganŭ, bg., sb., cr. tigan, rus. tagan. – Der. tigăiță, s. f. (tigaie mică; casoletă).

țigan (-ni), s. m. – Rom. – Var. înv. ațigan. Mgr. τσίγγανος, prin intermediul sl. (a)ciganinŭ (Cihac, II, 433; Tiktin; c.f Vasmer, III, 294), cf. sb., cr. ciganin, slov. cigan, pol., rus. cygan, mag. cigány, tc. çengene (› cenghenea, s. f. țigan, termen depreciativ). – Der. țigană, s. f. (înv., femeie din neamul țiganilor); țigănărit, s. n. (înv., impozit pe țiganii robi); țigancă, s. f. (țigană), din sl. cyganŭka; țigăncușe, s. f. (diminutiv de la țigancă; plantă, Tagetes erecta); țigănesc, adj. (privitor la țigani); țigănește, adv. (ca țiganii); țigăni vb. refl. (a se umili, a se căciuli; a se tîrgui exagerat); țigănime, s. f. (mulțime de țigani); țigănos, adj. (cu aspect de țigan; jegos); țigănuș, s. m. (diminutiv de la țigan; pasăre acvatică, Falcinellus igneus).

țigan, țigani, (țâgan), s.m. – Persoană care face parte dintr-un grup etnic originar din India. ♦ (top.) Țiganu, vârf (1.222 m) pe platoul vulcanic maramureșean; Țiganul, pârâu ce alimentează lacul Bodi-Mogoșa; Țiganul, vf. (1.736 m) în Munții Maramureșului. ♦ (onom.) Țigănuș, Țigănașu, nume de familie în Maramureș; Țâgani, poreclă pentru locuitorii din Desești: „dipce-s negri, ș-încă nu-s așa rușânoș” (Maria Horvat, Mara, 1920, cf. Papahagi, 1925, t. DXXIII). – Din sl. ciganinǔ, cf. rus. țâgan (Scriban; Cihac, Tiktin, Vasmer, cf. DER; DEX, MDA).

țigan, -i, (țâgan), s.m. – 1. Poreclă dată locuitorilor din Desești: „D’esășten’ii îs țâgani, d’ipce-s negri, ș-încă nu-s așa rușânoș” (Papahagi 1925: t. DXXIII). 2. Țiganu, vârf (1.222 m.) pe platoul vulcanic maramureșean. – Din sl. ciganinǔ, cf. rus. țâgan, gr. athingainos.

ȚIGAN etnic, luat și ca prenume de romîni, îndeosebi la femei, și ca poreclă. I. Masculin. 1. Țigan (Dm); – cîțiva săteni (17 B II 49, 332, 408); – răzeș (17 A IV 126, III 366; 17 B I 5); – frate cu Raciu, moșn. (16 B V 207); Țegan (17 B I 377); Țigănescul (sic), Radu, log. (Deal 16). 2. Țăgănaș, Gh. (Sd XI 56). 3. Țigăn/el, Vladul (17 B IV 170); -eii s. (Glos). 4. Țigănilă (17 B I 328, etc.; Mus 56); Țigăneală, R. 1702 (Cat Braș 44). 5. Țigănoiul, Crăciun (Sd VII 305). 6. Țigănușa b. (16 B II 324, IV 212). II. Prenume sau epitet alături de prenumele calendaristic, la femei: 1. „Todosia – Țiganca” vinde o treime de sat (17 A V 120), deci romîncă; Țiganca f., mold. (Isp II¹; 17 A V 276). 2. Țăganca (17 A II 63; Isp II¹); – fiica lui Alexa, răzeș (17 A II 374). 3. Țiganca, fiica Sorei (17 A V 241).

a băga moartea-n țigani expr. 1. a învinui (pe cineva) pe nedrept, a da vina pe altcineva. 2. a lansa o idee / un proiect fără finalitate, care provoacă doar confuzie / derută.

ȚIGAN aripată, balaoacheș, balaur, barabușter, baragladină, baraulă, borâtură, buzat, cataroi, cioară, ciocolată, cioran, cioroi, cioropină, cioropișniță, cocalar, colorat, corturar, faraon, gabor, garoi, geanău, jagardea, lebădar, maglaoi, magraon, mulatru, panteră neagră, stăncuță, tuciuriu, țigan de mătase, țigan de vatră, zavragiu, zburătoare.^[1]

țigan de mătase expr. țigan lăutar.

țigan de vatră expr. țigan rudar.