TERMINÁȚIE, terminații, s. f. 1. Parte terminală a unui lucru. 2. Sunet sau grup de sunete care se află la sfârșitul unui cuvânt; terminare (2). ♦ (Rar) Desinență. – Din lat. terminatio.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TERMINÁȚIE ~i f. 1) Parte terminală; extremitate. ~ nervoasă. 2) lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; desinență. [G.-D. terminației] /<lat. terminatio
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TERMINÁȚIE s.f. 1. Partea terminală a unui lucru. 2. (Lingv.) Sunet (sau grup de sunete) care se află la sfârșitul unui cuvânt. ♦ (Rar) Desinență. [Gen. -iei. / cf. lat. terminatio, fr. terminaison].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TERMINÁȚIE s. f. 1. partea terminală a unui lucru. 2. (lingv.) sunet care se află la sfârșitul unui cuvânt. ◊ (rar) desinență. 3. (muz.) concluzie melodică. (< lat. terminatio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TERMINÁȚIE s. v. desinență.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

termináție s. f. (sil. -ți-e), art. termináția (sil. -ți-a), g.-d. art. termináției; pl. termináții, art. termináțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink