TEODICEE s. f. Parte a apologeticii având ca obiect demonstrarea faptului că existența răului, a nedreptății în lume nu infirmă bunătatea divină. [Pr.: te-o-di-ce-e] – Din fr. théodicée.

teodicee sf [At: BARCIANU / P: te-o~ / E: fr theodicée] 1 Doctrină filozofico-religioasă, care își propune să demonstreze că existența răului în lume nu infirmă bunătatea divină. 2 Teologie naturală.

TEODICEE s. f. Doctrină filozofică-religioasă care încearcă să demonstreze că existența răului, a nedreptății în lume nu infirmă bunătatea divină. [Pr.: te-o-di-ce-e] – Din fr. théodicée.

TEODICEE s. f. Doctrină mistică, care încearcă să justifice contrazicerea între existența răului și a nedreptății în lume și ideea bunătății și a atotputerniciei atribuite de religie lui dumnezeu.

TEODICEE s.f. Doctrină filozofică-religioasă conform căreia lumea este opera perfectă a divinității, răul avînd altă origine. ♦ Teologie naturală. [Pron. te-o-... ce-e, pl. invar. / < fr. théodicée, it. teodiceea, cf. gr. theos – zeu, dike – justiție].

TEODICEE s. f. 1. parte a metafizicii care tratează despre divinitate, despre existența și atributele sale. 2. teologie naturală având ca obiect problema cunoașterii lui Dumnezeu și a providenței divine în termenii rațiunii. 3. doctrină filozofico-religioasă, inițiată de Leibniz, potrivit căreia existența răului în lume nu infirmă bunătatea divină. (< fr. théodicée)

TEODICEE f. Doctrină filozofico-religioasă conform căreia lumea este o creație perfectă a divinității, iar răul are cu totul o altă origine decât cea divină și existența lui nu poate pune la îndoială bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu. /<fr. théodicée

teodicee f. partea filozofiei ce tratează despre existența și atributele divinității: Teodicea lui Leibniz.

*teodicée saŭ -eĭe f., pl. eĭ (cuv. format de Leibniz [1710], d. vg. theós, Dumnezeŭ, și dike, judecată). Doctrina dreptățiĭ dumnezeĭeștĭ. Partea metafiziciĭ relativă la existența și atributele luĭ Dumnezeŭ. Carte care tratează despre asemenea lucrurĭ.

teodicee (desp. te-o-) s. f., art. teodiceea, g.-d. teodicee, art. teodiceei

teodicee (te-o-) s. f., art. teodiceea, g.-d. teodicee, art. teodiceei

teodicee s. f. (sil. te-o-), art. teodiceea

teodicee s. f. 1. Doctrină filozofică-religioasă, inițiată de Leibniz în lucrarea sa Teodiceea (apărută în 1710), care își propune să demonstreze că existența răului în lume nu contrazice bunătatea divină. 2. Parte a metafizicii care tratează despre Dumnezeu și despre existența și atribuțiile Sale. – Din fr. théodicée.