tenchi¹ sm [At: ECONOMIA, 35/16 / V: (reg) teanc, tean~, ~nche, ~nghi, ~nti, ton~, tun~ / Pl: ~ / E: mg tengeri (buza)] (Bot) 1 (Trs) Porumb (Zea mays). 2 (Trs) Știulete de porumb. 3 (Trs) Boabe desprinse de pe știulete. 4 (Reg) Con² de brad. 5 (Reg) Alac (Triticum monococcum). 6 (Reg) Alac (Triticum spelta).

tenchi² [At: (a. 1749) GCR II, 45/3 / V: (înv) țe~ / Pl: ~uri sn / E: tc tenk] 1 sn (Tcî) Măsură de greutate egală cu a patra parte dintr-un dram¹ (1). 2 sm (Reg)Monedă măruntă cu valoare mică. 3 sm (Reg; pex) Lucru de nimic Si: (reg) bagatelă. 4 av (Reg) Deloc.

TENCHI, tenchiuri, s. n. (Turcism învechit) A patra parte dintr-un dram. Din acest praf... să se dea cîte un tenchi la trei-patru ceasuri. PISCUPESCU, O. 257.

TENCHI, tenchiuri, s. n. (Turcism înv.) A patra parte dintr-un dram. – Tc. denk.

2) tenchĭ n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] tenk, denk, greutate, mică măsură: ngr. téngi, sfert de drahmă). Vechĭ. Sfert de dram.

1) tenchĭ m., pl. tot așa (ung. tönk, strujan, și tengeri, popușoĭ). Ban. Trans. Popușoĭ, porumb.

penche^[1] sn vz tenchi¹ corectat(ă)

teanc³ sm vz tenchi¹

teanchi sm vz tenchi¹

tenche sm vz tenchi¹

tenghi sm vz tenchi¹

tenti sm vz tenchi¹

tonchi sm vz tenchi¹

tunchi sm vz tenchi¹

țag sn vz țeh²

țaghi sn vz țeh²

țanc³ sn [At: VLAHUȚĂ, R. P. 124 / V: (reg) țenchi / Pl: ~uri / E: ger dal Zanken (ger Zinken)] 1 (Reg) Vârf ascuțit și înalt de stâncă. 2 (Reg; pan) Vârf de deal Si: culme. 3 (Mol) Perete înalt și drept de stâncă. 4 (Mol) Mal abrupt. 5 (Mol) Loc pietros. 6 (Olt) Ridicătură mică de pământ.

țanc² sn [At: VALIAN, V. / V: (reg) țenchi, țeanc sn, ~ă sf / Pl: ~uri / E: nct] 1 Băț cu care se măsoară, însemnându-se cu câte o crestătură, cantitatea laptelui muls de la oi cu ocazia alcătuirii stânii, uneori cantitatea vinului, a țuicii etc. dintr-un vas Si: (reg) țăncușă (2). 2 (Fam; îlav) La (sau, rar, pe) ~ La momentul potrivit. 3 (Fam; îlav) Pe (sau în) ~ Exact. 4 (îrg; îe) A lua ~ (sau ~ul) (la un vas), a da ~ul sau a da ~ (la un vas) A măsura cu țancul (1) cantitatea de lichid dintr-un vas. 5 (Reg; îe) A vorbi cu ~ A vorbi prin semne. 6 (Îae) A vorbi fără șir. 7 (Înv) Semn făcut pe un vas în locul până unde ajunge lichidul conținut Si: (reg) țăncușă (4). 8 (Reg) Bețișor cu ajutorul căruia, când se țese o velință, se măsoară lățimea unei vergi. 9 (Reg; pex) Unitate de măsură. 10 (Reg; pex) Obiect folosit ca instrument de măsurat. 11 (Reg) Semn distinctiv constând dintr-o bucată de lemn sau de material textil care se pune pe pănura dată la piuă, pe sculurile date la vopsit. 12 (Reg) Crestătură, de o anumită formă, făcută la urechea oii ca semn de recunoaștere Si: (reg) țăncușă (19). 13 (Reg; la unele jocuri de copii) Loc însemnat la care trebuie să ajungă cei care se întrec la un joc (de obicei, cu mingea). 14 (Șîcs în ~) Țintar (1). 15-16 (Reg; lpl) Bețișoare cu crestături sau bilețele numerotate cu care se trage la sorți Si: (reg) țăncușă (5-6). 17 (Reg; îe) A da ~ la pepene A tăia și a scoate o bucată dintr-un pepene pentru a gusta dacă e bun. 18 (Reg) Fâșie îngustă de pământ, de holdă etc. 19 (Reg) Ciob (1). 20 Instrument de care se servesc dogarii la asamblatul doagelor.

țancă² sf vz țanc²

țăf sn vz țeh² corectat(ă)

țăgur sn vz țeh²

țău sn vz țeh²

țâf sn vz țeh²

țâfă¹ sf vz țeh²

țâflă sf vz țeh²

țeanc sn vz țanc²

țec sn vz țeh²

țeche sf vz țeh²

țechi² sn vz țeh²

țed sn vz țeh²

țef² sn vz țeh²

țeft² sn vz țeh²

țeg sn vz țeh²

țeghi sn vz țeh²

țeh² [At: MOLNAR, D. 357/8 / V: (îrg) țef, țeft, (îvr) țenc, (reg) țec, țechi, țeg, țeghi sn, țeche sf, țenchi, țed, țeit, țăf, țău (Pl: țăuri, țeie) sn, țâf, țâfă, țâflă sf, țag, țaghi, țăgur, țog, țov (Pl: țovuri) sn, țof s, țoft, țoic (Pl: țoicuri) sn, țuc s, țoagă (Pl: țoguri), țoghie (Pl: țoghii), țoglie^[1] (Pl: țoglii) sf, țocli ssp / Pl: ~uri / E: săs zecha (ger Zeichen) „semn de hotar (la ogoare)”] 1 sn (Îrg) Obiect folosit pentru a marca ceva, pentru a delimita un hotar, un ogor etc. 2 sn (Îrg) Bucată de lemn folosită ca semn de hotar. 3 sn (Reg; îf țed, țăf) Răzor² servind drept hotar și potecă între două ogoare, două proprietăți etc. 4 sn (Reg; îf țeghi, țag) Scop. 5 sn (Pop; îf țef, țeft) Par în mijlocul unei arii de treierat cu cai, în jurul căruia se înfășoară funia în timpul acestuia Si: steajăr. 6 sn (Pop; îlav) La țeft La momentul potrivit. 7 sn (Pop; îe) A ieși (sau a scoate) la țeft A da în vileag. 8 sn (Îvr; îf țenc) Cadran solar Si: gnomon. 9 sn (Trs; îf țov) Bucată lungă de lemn Si: bâtă. 10 sn (Trs; Mol; îf țog) Prăjină pe care o au ciobanii. 11 sn (Trs; Mol; îf țuc) Prăjină cu cârlig la vârf pe care o folosesc ciobanii pentru a prinde oile Si: cață¹ (1). 12 sn (Reg; îf țău) Băț cu care se măsoară țuica în butoi. 13 sn (Trs; îf țov) Băț împodobit cu dantele și panglici, purtat la nuntă. 14 sn (Reg; îf țăf) Furcă de tors. 15 sf (Reg; îf țeche) Băț de undiță. 16 sf (Reg; îf țoghie) Undiță. 17 sn (Reg; îf țec) Cui de lemn în care se fixează cârma plutei. 18 sn (Reg; îf țenchi) Cui de care se leagă pluta la mal. 19 sf (Reg; îf țoghie) Țeapă (14). 20 sn (Reg; lpl; îf țocli) Stâlpi care se pun, ca element de susținere, la colțurile caselor țărănești Si: pop¹, săgeată. 21 sf (Olt; Mun; îf țoghie, țoglie) Armă de luptă. 22 sf (Olt; Mun; îaf) Lance. 23 sf (Olt; Mun; îaf) Săgeată. 24 sn (Pop; îf țeft) Orcic. 25 sn (Reg; îf țoft) Verigă de metal care leagă orcicul de crucea căruței. 26 sn (Reg; îf țeg, țăit) Nuia de lemn mlădios și subțire pârlită în foc și răsucită sau sârmă groasă, uneori împletită, folosită la legatul bârnelor unei plute între ele. 27 sn (Reg; îf țeit, țenchi) Gânj (1) făcut dintr-un copac subțire, pârlit în foc și răsucit, sau pripon care servea la ancoratul plutei la mal. 28 sn (Reg; îf țoft) Șoldar. 29 sn (Reg; îcs) De-a țăful Joc de copii în care se scot cu bățul cantități mici de pământ din gaura celui care este trimis să aducă țurca¹ (1) aruncată de ceilalți. 30 sn (Reg; îcs) De-a mingea-n țog Joc de copii în care participanții se înșiră de-a lungul unei linii și bat pe rând mingea aruncată de un jucător aflat de cealaltă parte a liniei și care încearcă să o prindă. 31 sn (Reg; îf țog) Loc anumit spre care trebuie să fugă cel care a bătut mingea la oină Si: (reg) țel (4). 32 sn (Reg; îf țechi; îe) A fi în țechi A se afla la bătaie, în cadrul jocului de oină. 33 sn (Ban; îf țoic, țoagă) Groapă în pământ la jocul de copii numit de-a poarca. 34 sn (Înv; îf țef, țeft) Punct de plecare al unei acțiuni. 35 sn (Înv; îaf) Centru (al unei acțiuni). 36 sn (Înv; îf țeft; îe) A fi la țeft A se afla într-o poziție-cheie, de care depinde totul. 37 sn (Înv) Moment culminant, decisiv. 38 sn (Înv) Capăt. 39 sn (Înv) Scop².
corectat(ă)

țeit sn vz țeh²

țenc sn vz țeh²

țenchi¹ sm [At: PAMFILE, J. III, 29 / E: nct] (Csnp) Numărul 5 în formulele de eliminare la jocurile de copii.

țenchi⁵ sn vz țanc²

țenchi³ sn [At: SIMION DASC., LET. 105 / Pl: ~uri / E: ns cf țeh²] 1 (Înv) Semn care marchează hotarul unui teritoriu. 2 (Înv; pex) Hotar. 3 (Înv; îe) A umbla din ~ în ~ A umbla din loc în loc după ceva. 4-5 (Înv; îe) A umbla în ~ după (ceva sau cineva) A căuta cu orice preț a obține ceva (sau a găsi pe cineva) de care e mare nevoie. 6 (Mun; Olt; îe) A da din ~ în ~ A se zbate pentru a ieși dintr-o situație dificilă. 7 (Îe) A pune ~ (sau ~ul) (unui lucru, unei situații) A face să înceteze. 8 (Înv; fig) Perioadă a vieții. 9 (Înv; fig) Sfârșit al vieții. 10 (Îrg) Semn făcut pe un vas în locul până unde ajunge vinul Si: (înv) țanc² (7), țăncușă (4). 11 (Îrg; îe) A lua ~ de la un vas A măsura cu țancul² (1) cantitatea de lichid dintr-un vas. 12 (Înv) Scop.

țenchi⁶ sn vz țanc³

țenchi² sm vz tenchi²

țenchi⁴ s [At: ALR I, 1726/552 / Pl: ? / E: fo] (Mol; îe) A da în ~ A închina cu paharul, ciocnind.

țenchi⁷ sn vz țeh²

țoagă² sf vz țeh²

țocli ssp vz țeh² corectat(ă)

țof² s vz țeh²

țoft sn vz țeh²

țog sn vz țeh²

țoghie sf vz țeh²

țoic s vz țeh²

țov sn vz țeh²

țuc³ s vz țeh²

ȚANC² (pl. -curi) sn. 🌐 Muchie pietroasă și înaltă, stîncă: și-au luat fie-care cîte o stîncă din ~ul muntelui, cum am lua noi o pietricică (VLAH.); căprioara... sare în picioare si pornește spre ~urile de stîncă (GRL.) [comp. germ. Zinke, dial. Zanken].

ȚANC³, țancuri, s. n. Vîrf ascuțit și înalt de stîncă. Soarele bătea de cătră amiază, de pe țancul Măgurei. SADOVEANU, B. 20. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stîncă din zare. GÎRLEANU, L. 25. Un grind înalt, țuguiat, stă drept înaintea noastră, din spatele lui se ridică două țancuri golașe, vinete, ascuțite. VLAHUȚĂ, O. AL. I 170.

ȚANC³ ~uri n. reg. Vârf ascuțit al unei stânci. /<germ. Zinken

tenchiu m. od. a patra parte dintr’un dram. [Turc. TENK].

tenchiu n. Tr. Bot. alac roșu: când săpai tenchiul pe coaste POP. [Ung. TÖNK, strujan].

țanc n. Mold. stâncă: țancurile Toancelor. [Origină necunoscută].

1) țanc n., pl. urĭ (mgerm. zanke, ngerm. zinke, colț, pisc). Stîncă ascuțită (pe care cresc brazĭ piticĭ): țancurĭ ascuțite ĭes [pop. ĭese] din adîncurile pădurilor (Vlah. Rom. Pit. 150), se arătaŭ pe țancurĭ goale făpturĭ de pe tarîmurile de dedesupt (Sadov. Univ. 24 Apr. 1913, 1, 7). Băț crestat de măsurat lichidele’ntr’un vas (maĭ ales laptele). Semn la care trebuĭe să ajungă orĭ să se oprească ceĭ ce se întrec la un joc: a ajunge, a lovi la țanc. La țanc, exact, potrivit, la timp. Mold. Vechĭ (țenchĭ, pl. urĭ). Hotar, limită: țenchĭu vĭețiĭ. Din țenchĭ în țenchĭ, din loc în loc. V. cheanț.

țef(t) n., pl. urĭ (rus. ceh, d. germ. zeche, breaslă). Munt. vest. Paru din mijlocu ariiĭ (steajăr). Fig. Centru, loc de acțiune: ceĭ de la țeft. A scoate la țeft, a scoate la lumină, la iveală. – În Trans. țeh, breaslă (după ung. céh). V. țanc, vileag.

țenchĭ, V. țanc.

țanc² (reg.) s. n., pl. țancuri

țanc² (reg.) s. n., pl. țancuri

țanc (vârf de stâncă, bețișor) s. n., pl. țancuri

tenchi (-iuri), s. n. – Greutate înv., egală cu 0,795 g în Munt. și 0,8088 g în Mold. – Mr. tenghe. Tc. tenk (Șeineanu, II, 356), cf. ngr. τέγγι, bg. denk. Sec. XIX, înv.

țanc (-curi), s. n. – 1. Pisc, culme. – 2. Punct, moment exact. – 3. Țintă, obiectiv. – 4. Miră, cătare. – 5. Gradație pentru a măsura butoaie. – 6. Măsurare, cotit, cotărit. – Var. înv. țenchi. De la țanc, var. lui țac, cf. celelalte der. de la această rădăcină expresivă. Pentru prezența infixului nazal, cf. bo(n)t, cio(n)c, ciu(n)t. Legătura cu sl. znakŭ „semn” (Cihac, II, 429) este improbabilă; nici cea presupusă cu germ. Zinke, Zacke (Tiktin; Candrea) sau mag. czenk (Lacea, Dacor., III, 744) nu este mai puțin improbabilă. Der. țencușe (var. țăncușe, țincușe), s. f. (vîrf, ascuțiș, colț; bucată de răboj pentru control; un anumit joc de copii cu pietricele sau cu boabe de porumb), cu suf. dim.; țanțoș, adj. (mîndru, fălos, încrezut), probabil în loc de *țancoș, cf. sp. encumbrarse (după Cihac, II, 534, din mag. dacos; după Scriban, din mag. cincos „perfid”); țănțoșa, vb. refl. (a se mîndri, a se făli).

țenchi (-i), s. m. – 1. Porumb. – 2. Plantă graminee, Triticum monococcum. Mag. tengeri „porumb” (Tiktin; Candrea).

TENCHI s. v. alac, grâu moale, porumb.

tenchi s. v. ALAC. GRÎU MOALE. PORUMB.

ȚENCHI s. v. ciocârlie.

țenchi s. v. CIOCÎRLIE.

TENCHI s.n. (ȚR) Măsură de greutate. Fierbe-l într-o ulcea smănțuită . . . cu un tenchiu de cuișoare întregi. CARTE DE BUCATE. Etimologie: tc. tenk.

ȚEANCHI s.n. (Mold.) 1. Semn care marchează hotarul unui teritoriu; graniță, hotar. Acesta Mahomet Țara Muntenească și Machidonia au supus șt țenchiul sau hotarul turcesc . . . l-au mutat. URECHE; cf. CANTEMIR, HR. ◊ Fig. Precum prieteșugul, așe neprieteșugul hotarăle și țenchiurile sale are. CI, 176. ♦ Limită de timp. Strîmtoarea vremii și mai vîrtos lipsa unor istorici foarte de treabă țenchiu sfîrșitului mi-au abătut. CANTEMIR, HR. ◊ Loc. vb. A pune țenchi(ul) = a face să înceteze. De vom avea zile și nu va hi pus preavecinicul sfat puternicului Dumnedzău țării aceștiia țenchi și soroc de sfirșire. M. COSTIN; cf. AXINTE URICARIUL; CANTEMIR, HR. ♦ Sfîrșitul vieții, soroc. I-au tăiat capul . . . Așa au petrecut lancul-Vodâ țenchiul său. URECHE; cf. M. COSTIN. 2. Țintă, scop. Țeanchiul cel ce din a lor cuconie a agiunge siliia să agiungă. CD 1698, 16^r. Că omul ... în puține lucruri de la țenchiu poate rătăci. NCCD, 287; cf. CANTEMIR, IST.; CANTEMIR, HR.; CD 1770, 13^v. ◊ Fig. Mai aproape de țenchiul voroavei meăle să mă lipesc. CANTEMIR, IST. Variante: țănchi (CD 1770, 18^v), țenchi (URECHE; M. COSTIN; CANTEMIR, IST.; CANTEMIR, HR.; AXINTE URICARIUL). Etimologie necunoscută. Cf. sîmcea; pravăț (1), proașcă (3); v i g.

ȚENCHI s. n. v. țeanchi.

țenchi s.n. (înv.) 1. semn de graniță. 2. limită, sfârșit. 3. scop, țel.

țanc², s.n. (loc. adv.) La țanc = la timp, la momentul potrivit. – Et. nec. (MDA); probabil din forma onomatopeică țanc „care redă un zgomot ascuțit” și care poate marca începutul sau sfârșitul unei acțiuni.

țanc¹, țancuri, s.n. (reg.) Pisc, culme, vârf ascuțit de stâncă, deal stâncos, coastă prăpăstioasă. – Din germ. Zinken (dial. Zanken) „colț, pisc, vârf; dinte” (Tiktin, Candrea, după DER).

țanc¹, țancuri, s.n. – (reg.) Pisc, culme, vârf ascuțit de stâncă, deal stâncos, coastă prăpăstioasă. – Din germ. Zinken (dial. Zanken) „colț, pisc, vârf; dinte” (Tiktin, Candrea, cf. DER; Scriban, DEX, MDA).