tar sn [At: PSALT. HUR, l^v/9 / Pl: ~uri, ~e / E: mg tár] 1 (Îrg) Greutate dusă de un om sau de un animal Si: povară, sarcină. 2 (Reg; îe) A purcede în ~ A rămâne gravidă. 3 (Mol; rar) Copil obraznic. 4 Veche unitate de măsură pentru greutăți, egală cu 125 de ocale. 5 (Trs) Unitate de măsură de capacitate, egală cu două bărbânțe (1). 6 (Reg) Plută alcătuită din patru table¹ (41).

TAR, tari, s. m. Veche unitate de măsură cîntărind 125 de ocale.

TAR¹ ~i m. (în trecut) Unitate de măsură a greutății (egală cu 125 de ocale). /<ung. tár

TAR² ~uri n. rar Instrument muzical constând dintr-o cutie de rezonanță cu gât lung și cu coarde care produc sunete prin ciupire. /<ung. tár

tar n. povară de porumb (cât duce un cal de tarniță). [Ung. TÁR, depozit].

tar n., pl. urĭ (ung. tár, depozit, magazie. V. tarniță și tăroasă). Vechĭ. Sarcină, povară. O măsură de greutate. Azĭ. Mold. Rar. Persoană plicticoasă, belea: ce tar de copil!

ȚAR, țari, s. m. (în Evul Mediu și în epoca modernă, la bulgari, sârbi și ruși) Titlu dat monarhului; persoană care purta acest titlu. – Din rus. țar.

ȚÂR², țâri, s. m. 1. Scrumbie mică de mare, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. 2. Fig. Om foarte slab. – Din ngr. tsíros.

ȚÂR¹ interj. 1. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul intermitent produs de greier și de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurând de undeva. 2. (Cu „r” prelungit) Cuvânt care redă sunetul produs de o sonerie, de un clopoțel, de un telefon. [Var.: țârc interj.] – Onomatopee.

tăr² sm [At: I. CR. II, 219 / Pl: ~i / E: nct] (Reg) Sergent de stradă.

tăr¹ i [At: L. COSTIN, GR. BĂN. II, 192 / E: fo] (Reg) Strigăt cu care se alungă caprele.

târ² [At: ȘĂINEANU, T. 39 / E: ns cf dâr] (Înv) 1 a (Îcr mâr) Harababură (1). 2 av De-a valma.

târ¹ i [At: UDRESCU, GL. / E: fo cf bâr] (Reg; rep) Strigăt cu care ciobanii mână oile la târlă.

țar sm [At: NECULCE, L. 159 / V: (îvr) țear / Pl: ~i / E: slv царь, rs царь] 1 Titlu purtat în trecut de monarhii unor state slave. 2 Persoană care purta titlul de țar (1). 3-4 (Îvr) (Persoană care purta) titlul de împărat.

țăr i vz țâr²

țâr² [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: (rar) țăr i / S și: (9) țârțâr / E: fo] 1 i (Rep) Cuvânt care imită scurgerea în picături a unui lichid. 2 i (Rep) Cuvânt care imită țârâitul greierilor. 3 i (Rep; și cu „r” prelungit) Cuvânt care imită strigătul unor păsări. 4 i (Rep; cu „r” prelungit) Cuvânt care imită sunetul telefonului. 5 i (Rep) Cuvânt care imită sunetul produs de fluierătoare. 6 i Cuvânt cu care se cheamă găinile. 7 sn (Reg) Șipot. 8 sn (Reg; îlav) În ~ Continuu. 9 sn (Orn; șîc țâr-țâr) Pițigoi cu coadă lungă (Aegithalos caudatus).

țâr³ sm [At: VALIAN / V: (înv) țir / Pl: ~i / E: ngr τσίρος] 1 Scrumbie albastră, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. 2 (Fig) Persoană foarte slabă. 3 (Olt; pan) Varietate de ardei mici, subțiri și foarte iuți.

țear sm vz țar

țir² sm vz țâr^3[1] corectat(ă)

*ȚAR sm. 🛡 Titlul împăratului Rusiei, adoptat mai tîrziu de regele Bulgariei și de al Muntenegrului [vsl.].

ȚÎR² sbst. 🔧 1 Unealtă a rotarului cu care însemnează obezile cît trebuesc îndoite (DAM.) (🖼 5144) ¶ 2 Custură mică cu care se sapă flori la căpățînile roților (R.-COD.).

ȚÎR¹ sm. 1 🐟 Mică scrumbie de mare, sărată și uscată: dac’ai fi bun, mai bine un pahar de vinișor, mîncai niște afurisiți de ~ (CAR.); salată de ~i; Ⓕ: uscat, slab ca un ~, foarte slab ¶ 2 Ⓕ iron. Om foarte slab: mai bine era de-mi dam fetița după ~ul ăla de Georgescu de la percepție? (BAS.) [ngr. τσήƿoꜱ].

ȚAR, țari, s. m. Titlu purtat în trecut de monarhii unor state slave; persoană care purta acest titlu. – Din rus. țar.

ȚÂR², țâri, s. m. 1. Scrumbie mică de mare, care se pescuiește primăvara și se consumă mai ales sărată și uscată. 2. Fig. Om foarte slab. – Din ngr. tsiros.

ȚÂR¹ interj. Cuvânt care imită zgomotul intermitent produs de greier și de alte insecte sau de un lichid care se scurge picurând de undeva. [Var.: țârc interj.] – Onomatopee.

ȚAR, țari, s. m. Titlu dat împăraților Rusiei și regilor Bulgariei și ai Muntenegrului de la începutul evului mediu.

ȚÎR¹ interj. (Și în forma țîrc; adesea repetat) Onomatopee care redă zgomotul intermitent produs de laptele care țîșnește din uger la muls, de apa care se scurge picurînd de undeva etc. Mulge laptele țîrîind: țîrc!... țîrc!... țîrc! ȘEZ. II 137. – Variantă: țîrc interj.

ȚÎR², țîri, s. m. 1. Mică scrumbie de mare, care se mănîncă mai ales sărată și uscată. Stroe Vardaru străbătu săgeată întîiul despărțimînt din raiul lui Mazdrîh, cu arome de țîri și limonie, de scorțișoară, năut, piper și tahîn, năvălind buzna spre a doua ușă din fund. C. PETRESCU, A. R. 64. Dac-ai fi bun, mai bine un pahar de vinișor, mîncai niște afurisiți de țîri. CARAGIALE, M. 318. 2. Fig. Om foarte slab. Mai bine era de-mi dam fetița după țîrul ăla de Georgescu de la percepție? BASSARABESCU, la CADE.

ȚÎRC interj. v. țîr¹.

ȚAR s. m. titlu dat vechilor împărați ai Rusiei și vechilor suverani ai sârbilor și bulgarilor. (< rus. țar)

ȚAR ~i m. ist. (în Rusia și în alte state slave; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al țării; monarh; suveran; împărat; rigă; rege. /<rus. țar, sl. țaru

ȚÂR² ~i m. 1) Pește marin, de talie mică, cu corp lunguieț, de culoare albastră, care se consumă sărat și uscat. 2) fig. Persoană slabă, costelivă. /<ngr. tsíros

ȚÂR¹ interj. 1) (se folosește, repetat, pentru a reda zgomotul produs de un lichid ce țârâie). 2) (se folosește, prelungit, pentru a imita sunetul produs de unele insecte). 3) (se folosește, prelung, pentru a imita sunetul produs de o sonerie etc.). /Onomat.

scrumbie f. 1. (de mare) peștișor de mare, se usucă primăvara și se aduce în comerț sub numele de țâr (Scomber scombrus); 2. (de Dunăre), pește ce trăiește în cârduri în Marea-Neagră, se vinde proaspăt, sărat sau afumat (Clupea pontica). [Și scumbrie = gr. mod. SKOMBRI].

Țar m. titlul împăratului Rusiei, al regilor Bulgariei (dela 1908) și Muntenegrului (dela 1910). [Nume de aceiaș origină cu Cezar].

țăr int. ce imită sgomotul picurării încete și cântecul monoton al greierilor. [Onomatopee].

țâr m. scrumbie sărată și uscată: slab ca un țâr. [Gr. mod. TZÍROS].

țar m. (rus. carĭ, d. got. káisar, care vine de la lat. Caesar, care se pronunța Káisar în ainte de Hr. V. chesar). Împărat rusesc.

2) țîr, interj. care arată zgomotu apeĭ care țîrîĭe, al greĭerilor care țîrîĭe și al celor ce șuĭeră din șuĭerătorĭ care țîrîĭe: ce tot țîr-țîr toată ziŭa la urechea mea, măĭ băĭete? V. țur.

1) țîr m. (ngr. tziros). Un fel de scrumbie maĭ mică din apele greceștĭ. (Se spintecă, se înșiră pe ață, se usucă, se pune în butoaĭe și se exportează. În România se consumă mulțĭ țîrĭ, făcuțĭ salată cu mărar). Fig. Om foarte slab: ce țîr!

țîrc, interj. care redă zgomotu mulsuluĭ (al lapteluĭ cînd țîrîĭe).

tar (înv., reg.) s. n., pl. taruri

tar (înv.) s. n., pl. taruri

tar s. n., pl. taruri

țar s. m., pl. țari

țâr¹ s. m., pl. țâri

țâr²/țâr-țâr interj.

țâr-țâr v. țâr²

țar s. m., pl. țari

țâr² s. m., pl. țâri

țâr¹/țâr-țâr interj.

țâr-țâr v. țâr

țârc interj.

țâr/țâr-țâr interj.

țar s. m., pl. țari

țâr s. m., pl. țâri

țâr/țâr-țâr interj.

țârc interj.

țâr, -ri (pește).

tar (-ruri), s. n. – 1. Greutate, încărcătură. – 2. Plută, bac. Mag. tar, din sl. tovarŭ (Tiktin). Înv. și Trans., cf. tărhat.

țar (-ri), s. m. – 1. (Înv.) Împărat. – 2. Monarh slav. Sl. carĭ, din mgr. ϰαισαρ. – Der. țarevici, s. m. (fiu de țar), din rus. carevič; țarină, s. f. (nevastă de țar, împărăteasă rusă), din rus. carica; Țarigrad, s. m. (Constantinopol), înv., din sb. Carigrad.

țîr (-ri), s. m. – Varietate de scrumbie sărată. – Mr. țir. Ngr. ταήρος (Tiktin; Gáldi 262), cf. tc. çiroz, bg. ciroz.

țîr interj. – Imită scîrțîitul, țiuitul. – Var. țîra (-țîra), țur. Creație expresivă, cf. sfîr, sl. cureti „a alerga”, ngr. τσιρίζω „a piui”, sp. chirriar, germ. zirpen. – Der. țîr, s. n. (arcul capotei la birjă; daltă), cf. țiu; țîră (var. țiră), s. f. (bucățică, fărîmă, pic; Trans., fîșie, zdreanță); țîrfă, s. f. (Trans., nisip; Banat, argilă amestecată cu paie), cf. tîrlă după Diculescu, Elementele, 490, din gr. σύρφος); țîrfoli, vb. (a dichisi), în Mold. (după Scriban, în legătură cu a picura, a prelinge; mag. corholni „a răzui”); țîrîi (var. țurui, ciurui, țîrlîi), vb. (a cînta greierii; a cînta din vioară), care s-a explicat greșit prin sl. suriti (Miklosich, Slaw. Elem., 52), prin sb., cr. curiti „a fugi” (Cihac, II, 435), prin bg. cărkam (Conev 95); țîrîit, s. m. (țiuit; cu țîrîita, picătură cu picătură); țîrîitor, adj. (care țiuie; s. m., obleț, Alburnus lucidus); țîrîitură, s. f. (țîrîit); țîrloi, s. m. (Trans., ciocîrlie; țeavă, tub); țîrc, interj. (imită țîrîitul laptelui muls); țîrcîi (var. țîrcăi, Trans. țîrcoti), vb. (a mulge; refl., a picura; refl., a fi zgîrcit; cu țîrcîita, picătură cu picătură); țîrcavă, adj. f. (se zice despre oile cu lînă puțină sau cu lînă scurtă); țurloi (var. rară țurlui), s. n. (țeavă, tub; fluierul piciorului, tibia), cf. țîrloi; țurțur (var. țu(r)țur(e), țuțuroi), s. m. (sloi mic și subțire de gheață ascuțit la un capăt), formă reduplicată a interj. țur (cf. Giuglea, Dacor., I, 250); țurțura, vb. (a atîrna ca țurțurii). Tîrcav, adj. (sterp, fără vegetație; oaie cu păr scurt; Olt., lepădat, eșuat, frustat) pare a fi var. a lui țîrcav; caz în care rut. tyrkavyi, pe care Candrea îl propune ca etimon, trebuie să provină din rom.; der. tîrcăvi, vb. refl. (a da greș). – Din rom. provine mag. cire (Treml, Magyar Nyelv., XXVII, 323). Cf. țurcă.

ȚAR, mold., 1751 (Sur VII 238). < subst.

ȚÎR subst., cf, și subst. țîră (puțin). 1. Țîr (Moț). 2. Țără, Gr.; Țăra b. (Băl II; 17 B II 77; 17 A III 69). 3. Țira (Dm); Radul (16 B VI 35); – ard., act. (Nepos). 4. Țărul (17 A V 212); -escu, act. 5. Țirîu (Moț); Țîrău, Ioan (SurVIII). 6. + -lea: Țirlea (Ard; acte Filip. de Pădure); Țîrlești (Mus). 7. Țîrlic, popa (Isp II²). 8. + -oiu: Țăroiu, Lupu, mold. (Sd VI 104). 9. + -oga: Țăroga b. (16 B VI 248); – Oprea megiaș (AO XVIII 132).

a da o ratare / un țâr expr. (adol.) a apela scurt pe cineva de pe un telefon mobil, fără a-i lăsa timp persoanei respective să răspundă.

slab ca o scoabă / ca un ogar / ca un țâr expr. (d. oameni și animale) uscățiv, sfrijit.

TAR s. v. greu, greutate, încărcătură, povară, sarcină.

tar s. v. GREU. GREUTATE. ÎNCĂRCĂTURĂ. POVARĂ. SARCINĂ.

ȚÂR interj. pic. (Apa se prelinge și face: ~!, ~!)

ȚÎR interj. pic. (Apa se prelinge și face: ~!, ~!)

TAR s.n. (Mold., Olt., Criș., Trans. SV) Povară. A: Nice hiece cal încalecă husarii, ce tot cai mare, groși să poată birui tarul. M. COSTIN; cf. MOLITVENIC (c. 1650 – 1675). ◊ Fig. Să-ș lepede deasupra sa tarul păcatelor. VARLAAM. B: (Fig.) O mie de talere se grăiaște tarul păcatelor. PRAV. GOV. C: Tarul și muncile toate geameți de mine. MOL. 1676¹, 20^v. Voi știți că cine tarul său va purta și cine al său răspuns va da înaintea lui Dumnăzău. C 1692, 545^r. Să nu lăsați tar și ponoslu după mine și după sufletul mieu. MOL. 1695, 100^r. Totu tarul tău elu-l va purta. MISC. SEC. XVII, 92^v; cf. MISC. SEC. XVII, 66^v; AGYAGFALVI, apud TEW. // B: cf. ST. LEX., 305. Etimologie: magh. tár. Vezi și întărat, tăroasă. Cf. t ă r h a t.

tar, taruri, (tarhaz), s.n. (reg.) 1. Greutate, sarcină, încărcătură. 2. (în expr.) A purcede în tar = a deveni gravidă: „…Iar eu în acela ceas aș purcede în tar și ne-am pierde capul” (Dariu Pop, 1938: 50). 3. Sac cu grăunțe dus la moară; vipt. 4. Unitate de măsură echivalentă cu două berbințe: „La împărțitul laptelui între sâmbrași se dă după fiecare cupă de lapte mulsă o bărbânță, iar după două, un tar (două berbințe)” (Morariu 1937: 72). – Din magh. tar „depozit, magazie” (Șăineanu, Scriban, MDA).

tar, taruri, s.n. – (reg.) 1. Greutate, sarcină, încărcătură: „…Iar eu în acela ceas aș purcede în tar și ne-am pierde capul” (Dariu Pop, 1938: 50; Fericea). 2. Sac cu grăunțe dus la moară; vipt. 3. Unitate de măsură echivalentă cu două berbințe: „La împărțitul laptelui între sâmbrași se dă după fiecare cupă de lapte mulsă o bărbânță, iar după două, un tar (două berbințe)” (Morariu 1937: 72). – Din magh. tar „depozit, magazie” (Șăineanu, Scriban; Tiktin, cf. DER; DEX, MDA) < sl. tovarǔ (Tiktin).

tar, -uri, s.n. – 1. Greutate, sarcină, încărcătură: „…Iar eu în acela ceas aș purcede în tar și ne-am pierde capul” (Dariu Pop 1938: 50; Fericea). 2. Sac cu grăunțe dus la moară; vipt. 3. Unitate de măsură echivalent cu două berbințe: „La împărțitul laptelui între sâmbrași se dă după fiecare cupă de lapte mulsă o bărbânță, iar după două, un tar (două berbințe)” (Morariu 1937: 72). – Magh. tar (DEX, DER).

tăr, tări, s.m. (reg.) sergent de stradă.