TALIE, talii, s. f. 1. Partea de la mijloc, mai subțire, a corpului omenesc, situată deasupra șoldurilor; mijloc, brîu. Bluza croită strînsă pe talie, îmi ține încă puțin de cald. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. Penelopa... cuprinse talia fetei. BART, E. 82. Talia ei subțire-n colan strînsă Tremura scump, de brațul meu cuprinsă. EMINESCU, O. IV 78. ◊ (Poetic) Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită, Își îndreaptă talia. TOPÎRCEANU, B. 48. ♦ Parte a unei rochii sau a unei haine care îmbracă mijlocul; p. ext. corsaj. Un grup de tinere femei, îmbrăcate după moda apuseană cu rochiile largi, cu talia sus... încep să prindă în pieptul celor de față cocarde tricolore. CAMIL PETRESCU, O. II 252. Era înaltă, mai slabă ca preoteasa; îmbrăcată într-o talie învoaltă,^[1] plină de crețuri și dantele. BASSARABESCU, S. N. 79. ◊ Loc. adv. La (în) talie = îmbrăcat numai cu haină sau cu rochie, (fără pardesiu sau palton). 2. Statură, înălțime, mărime. Tot de o talie ca și Elena, dar bălaie. KOGĂLNICEANU, S. A. 106. ◊ Expr. A fi de talia cuiva = a avea aceeași valoare, pricepere, iscusință, talent ca... De talie = de talent, de valoare, valoros. Cînd jucătorii sînt toți de talie, se-ntîmplă... partida să fie remisă. CARAGIALE, M. 278. ♦ Mărime după care se confecționează obiectele de îmbrăcăminte. Palton talia întîi. 3. (Rar) Timpul cît durează împărțirea tuturor cărților de joc la o partidă de bacara. Cînd isprăvea talia, își făcea mîna greblă și aduna mizele în banc. VLAHUȚĂ, la CADE. corectat(ă)