sărit², ~ă [At: (a. 1782) GCR II, 127/29 / Pl: ~iți, ~e / E: sări²] 1 sf (Pop) Săritură (1). 2 sf (Pop; pex) Distanță mică (parcursă prin salt ¹ (1)). 3 sf (Reg; îcs) De-a ~a Șotron. 4 snf (Reg; îcs) De-a ~ele, de-a ~u Joc în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el Si: de-a capra (23). 5 sf (Reg; d. pași; îla) De-a ~a Care saltă (1). 6 sf (De obicei art ; șîcs de-a ~a, d-an săritele) Dans popular care se execută în formație de horă (participanții ținându-se de mână sau stând unul în spatele celuilalt) de obicei cu pași bătuți pe loc. 7 sf (Trs; Mar) Cascadă (1). 8 sf (Trs; Mar; spc) Cădere a apei la moară (din scoc pe cupele roții). 9-10 sf (Reg) Săritoare (10-11). 11 sf (Îvr) Fugă (în salturi² (1)). 12 a Care a fost lăsat deoparte (conștient sau voluntar), care a fost trecut cu vederea, omis. 13 a (D. obiecte) Deplasat brusc din locul în care a fost fixat. 14 a (Îe) A fi (sau a aștepta, a sta etc.) cu inima ~ă A fi (sau a aștepta, a sta etc.) extrem de emoționat, de speriat. 15 a (Fam; d. oameni) Nebun. 16 a (Îe) A fi ~ din minte (sau, fam, din țâțâni) A fi nebun. 17 sf (Îe) A-și ieși din ~e (sau pop, a-și pierde ~a) A se enerva tare, pierzându-și cumpătul. 18 sf (Îe) A scoate (pe cineva) din ~e A înfuria (pe cineva). 19 sf (Îe) A-i sări ~ele A se speria (2).

SĂRIT², -Ă, săriți, -te, adj. 1. (Mai ales determinat prin «din minte») Smintit, țicnit. E sărită rău. Nu sufere să-i vorbească nimeni. STANCU, D. 106. Să știi că eu îs mut. – Cum ești mut?... Să nu fii cumva sărit din minte. SADOVEANU, Z. C. 291. Ori poate ești sărit din minte, Nu cum erai mai înainte. TEODORESCU, P. P. 111. 2. (În expr.) Cu inima sărită = plin de emoție. Ajunse la soțioara lui care-l aștepta cu inima sărită. ISPIRESCU, L. 345.

SĂRITĂ, sărite, s. f. 1. (Numai în expr.) A-și pierde sărita sau a-și ieși din sărite = a-și pierde cumpătul, a se enerva. Nu-și ieșea din sărite. Nu striga și nu înjura. PAS, Z. I 283. Trage, domnule, odată cocoșul și nu-mi umbla mie cu marafeturi, că-mi pierd sărita! C. PETRESCU, Î. II 55. «Cam așa, dar iar nu prea», – îmi răspunse munteanul, pierzîndu-și oarecum sărita în urma glumei mele. ODOBESCU, S. III 196. A scoate (pe cineva) din sărite = a supăra rău, a înfuria pe cineva. Mă scoate din sărite. Într-o zi o să terminăm cu un scandal. SEBASTIAN, T. 76. Mai ales depărtarea cu totul grabnică a lui Ghiță îl scoase cu desăvîrșire din sărite. SLAVICI, O. I 165. Cuvintele d-tale pot să mă scoată din sărite. ALECSANDRI, T. 510. 2. Săritură, salt; p. ext. distanță mică. (Cîrtița) nu-și putea găsi calea spre mușunoiul cu puii flămînzi, care nu era decît la o sărită de la dînsa. SLAVICI, la TDRG. Nu se putu afla care ar fi îndrăznit a se întrece cu mine în sărite. ȚICHINDEAL, F. 202. Și să fi sărit Două-trei sărite. TEODORESCU, P. P. 65. ◊ Loc. adj. De-a sărita = cu sărituri, săltăreț. Trei scuturate în loc, de aci trei pași de-a sărita în... vîrful degetelor, în dreapta. La HEM 1527.

SĂRIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A SĂRI. 2) și substantival (despre persoane) Care și-a ieșit din minți; țicnit; smintit. ◊ Cu inima ~tă cuprins de o emoție puternică. /v. a sări

SĂRITĂ ~e f. 1): De-a ~a sărind; în salturi; prin sărituri. Pe ~e trecând peste anumite părți; făcând omisiuni. La ~a în galop. 2): A scoate (pe cineva) din ~e a face (pe cineva) să-și piardă răbdarea, să-și iasă din fire; a supăra grozav (pe cineva). A-și ieși din ~e a-și pierde calmul; a se enerva; a se înfuria. /v. a sări

sărit a. și m. ieșit din minți, nebun: e cam sărit.

sărită f. 1. săritură de cal: în sărite; 2. joc numit și de-a încălecata; 3. fig. cumpăt: și-a pierdut sărita, îl scoase din sărite.

sărít, -ă adj. (d. a-țĭ sări mințile). Fam. Țicnit, zevzec, zălud.

sărítă, -ă f., pl. e (d. a-țĭ sări mințile). A-țĭ perde sărita saŭ a ĭeși din sărite, a-țĭ perde cumpătu, a-țĭ perde răbdarea saŭ a te lăsa în prada friciĭ, furiiĭ saŭ pasiuniĭ. A scoate pe cineva din sărite, a-l înfuria. Rar. Pop. Săritură.

sărit¹ (fam.) adj. m., pl. săriți; f. sărită, pl. sărite

sărită (pop.) s. f., g.-d. art. săritei; pl. sărite

sărit¹ (fam.) adj. m., pl. săriți; f. sărită, pl. sărite

sărită (pop.) s. f., g.-d. art. săritei; pl. sărite

sărit adj. m., pl. săriți; f. sg. sărită, pl. sărite

SĂRIT adj., s. v. alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, țicnit.

SĂRITĂ s. v. cascadă, cataractă, cădere de apă, salt, săltătură, săritură.

sărit adj., s. v. ALIENAT. DEMENT. DESCREIERAT. ÎNNEBUNIT. NEBUN. SMINTIT. ȚICNIT.

sărită s. v. CASCADĂ. CATARACTĂ. CĂDERE DE APĂ. SALT. SĂLTĂTURĂ. SĂRITURĂ.

sărita v. fecioreasca (1).

sărită, sărite, s.f. – (reg.) Cascadă, cădere de apă; cataractă. ♦ (top.) Sărita Gutâiului, cascadă de circa 10 m, situată între Creasta Cocoșului și Vf. Secătura, în Munții Gutâi; Sărita lui Pintea, cascadă situată lângă Peștera lui Pintea, în Munții Gutâi, formată din trei cascade mai mici, de 2 m fiecare; Sărita Iezerului, cascadă situată pe pârâul Iezerul (Munții Igniș), având o înălțime de 6 m (Timur, 2007: 56, 63, 68). (Trans., Maram.). – Din sări (< lat. salire).

a scoate (pe cineva) din fire / din sărite / din pepeni expr. a enerva, a irita, a înfuria.

sărit, -ă, săriți, -te adj. nebun, dement

sărit de pe fix / de pe linie expr. v. sărit.