sărar [At: (a. 1695) IORGA, S. D. V, 338 / Pl: (1) ~i, (2, 3) ~e, ~uri / E: sare + -ar] 1 sm (În trecut) Vânzător de sare. 2 sn (Mun; Olt) Vas de pământ, de lemn etc. în care se păstrează sarea. 3 sn (Reg) Solniță. 4 sn (Mol; Mun) Crăcană în care se pune un bulgăre de sare pentru vite. 5 s (Reg) Bulgăre de sare.

SĂRAR¹, sărari, s. m. Negustor ambulant de sare. Păcurarii și sărarii, cei ce umblă prin sate cu desfacerea păcurii sau gazului și a sării. PAMFILE, I. C. 244. (Cu pronunțare regională) O baniță de sare... se plătește cu zece parale, din care opt se dau ciocanarului și două sararului. I. IONESCU, P. 36.

SĂRAR², sărare, s. n. Vas de pămînt în care se păstrează sarea; solniță. (Cu pronunțare regională) Solnița sau sărariul, care poate fi cu o cavitate sau două: una pentru sare, alta pentru piper. PAMFILE, I. C. 391.

sărár m. Vechĭ. Negustor de sare. V. ceangăŭ.

sărar¹ (obiect) (rar) s. n., pl. sărare

sărar² (persoană) (înv.) s. m., pl. sărari

sărar¹ (persoană) (înv.) s. m., pl. sărari

sărar² (obiect) (rar) s. n., pl. sărare

sărar (persoană) s. m., pl. sărari

sărar (obiect) s. n., pl. sărare

SĂRAR s. v. solniță.

sărar s. v. SOLNIȚĂ.

sărar, sărari, s.m. – (înv.) Negustor de sare: „Am fo’ vo patruzeci de căruțe de sărari” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 295). ♦ (onom.) Sărar, Sărari, Săraru, nume de familie în Maramureș. – Din sare + suf. -ar (DEX, MDA).

SĂRARU, Dinu (n. 1932, Râmnicu Vâlcea), scriitor român. Director al Teatrului Mic (1977-1989) și al Teatrului Național din București (2001-2004). Bogată activitate de cronicar teatral. Romane sociale, de reinterpretare subtextual polemică a unor teme consacrate („Niște țărani”, cel mai bun roman al său, „Clipa”). Scenarii de film, ecranizări după propriile romane.