sălbățică a [At: ALECSANDRI, P. P. 14 / V: selb~ / E: sălbatic + -ică] 1-6 (Șhp) (Cam) sălbatică (1, 5, 9).

SĂLBĂȚIC, -Ă, sălbățici, -e, adj. (Popular) Diminutiv al lui sălbatic. Mierlă... Nu fi sălbățică. TEODORESCU, P. P. 455. ♦ Fig. (Despre oameni) Nesociabil, sperios, sfiicios. Fată sălbățică, Mîndră și voinică. TEODORESCU, P. P. 425. Sora cea mai mică Și mai sălbățică. ALECSANDRI, P. P. 14.

sălbățică În ER, p. 38 și urm., am discutat situația diminutivelor de felul lui donicuță de la doniță și am ajuns la concluzia că s-a evitat repetarea consoanei ț. Iată acum alt tip de modificare a temei: sălbățică în loc de sâlbăticuțâ, inserat fără nici o explicație de CADE după Ispirescu; mai găsesc în DLR, s. v. mezin, sensul 4, sălbățică din Alecsandri, PP, 14. Aici nu mai poate fi vorba de disimilare, ci numai de metateză și scurtare, dar nu mi se pare exclus ca modelul să-l fi oferit exemplele de tipul lui donicuță.

sălbățică adj. f. (reg.) 1. (despre plante) care a crescut de la sine necultivată; care nu este altoită. 2. (despre animale și păsări) care trăiește în natură nedomesticită, neîmblânzită, sperioasă, temătoare, sfioasă.