SÂC interj. Cuvânt, de obicei repetat și însoțit de gestul lovirii pumnilor unul de altul, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru un necaz al altuia. [Var.: sic interj.] – Cf. tc. sik.

sâc² i [At: CHEST. V, 77/37 / E: tc sic „penis”] (Reg; are) 1 Strigăt cu care se cheamă oile. 2 Strigăt cu care se îndeamnă oile sau celelalte femele să primească mai repede masculul.

sâc¹ i [At: I. GOLESCU, C. / V: (îrg) sic / E: ns cf sâcâi] 1 (Are) Cuvânt însoțit de gestul lovirii pumnilor unul peste altul, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru un necaz al altuia. 2 (Reg; îe) ~ de nuntă, mâine-i horă! Se spune când cineva se consolează sau vrea să pară consolat că a obținut un lucru mai puțin important decât cel pe care-l dorește.

SÂC interj. Cuvânt, de obicei repetat și însoțit de gestul lovirii pumnilor unul de altul, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru un necaz al altuia. [Var.: sic interj.] – Cf. tc. sik.

sâc! int. bine ți-a făcut: sâc! așa îți trebue; a da un sâc, a necăji pe cineva (repetând vorba sâc): trecuse râul și-i da cu sâc de dincolo după mal ISP. [Turc. SYK, necăjit].

sic³ i vz sâc¹

țâc^1[1] i vz sâc¹

SIC² interj. v. sîc.

SÎC interj. Cuvînt, de obicei repetat și însoțit de gestul baterii în pumni, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru pățania altuia. Sîc, tigrule, sîc! Sîc, că te-am păcălit! ODOBESCU, S. III 256. Sîc... Dă-mi paraua să mă duc. TEODORESCU, P. P. 160. – Variantă: sic (ISPIRESCU, la TDRG) interj.

sîc interj. prin care faci în ciudă cuĭva rîzînd de nereușita luĭ: Sîc! Așa-țĭ trebuĭe! Sîc, că nu poți să faci ca mine! (cp. cu turc. syk, strîmt, restrîns, chinuit, jenat, d. sykmak, a strînge, a chinui).

sâc interj.

sâc ! interj.

sîc interj. – Bine făcut, bine înfăptuit, mă bucur. Creație expresivă. Nu pare să aibă nimic în comun cu sb., cr. šik, ceh. šik „zgîlțîială” (Cihac, II, 388), slov. sik, ceh., pol. syk „fluierat” (Tiktin), tc. sik „supărător” (Philippide, Principii, 148; Șeineanu, II, 320), ci pare să amintească de hîc, bîc, smîc. – Der. sîcîi, vb. (a scutura, a deșela, a deregla; a stînjeni, a molesta), a cărui der. expresivă este evidentă (totuși, Șeineanu, II, 320, Lokotsch 1960 și Ronzevalle 113 se referă la tc.); sîcală, s. m. (prost, neghiob, pisălog); sîcîială, s. f. (supărare, cicăleală).

sâc!, interj. (reg.; adesea repetat) strigăt cu care se cheamă oile.