susurare sf [At: MACEDONSKI, O. III, 68 / Pl: ~rări / E: susura] (Rar) Susur (1).

SUSURARE, susurări, s. f. (Rar) Faptul de a susura; susur. Susurarea frunzelor, șoaptele apelor... în loc s-o turbure [liniștea] părea că o măresc. MACEDONSKI, O. III 68.

sursura v vz susura

susura [At: ȘĂINEANU² / V: (reg) surs~ / Pzi: 3 susură / E: fr susurrer] 1 vi (D. ape care curg, d. frunze bătute de vânt, d. adieri ale vântului) A produce un zgomot slab, continuu, monoton, lin și plăcut Si: a murmura, a suna, a șopoti, a șușoti, a șușui², (înv) a murmui Vz clipoci (1), fâșâi (1), foșni (1), fremăta (1), (reg) șușura. 2 vi (Pan; rar; d. insecte) A zumzăi. 3 vta (Rar; d. oameni) A șopti. 4 vi (Rar; fig; d. cuvinte, d. fragmente de comunicare vorbite) A răsuna.

SURSURA vb. I v. susura.

SUSURA, pers. 3 susură, vb. I. Intranz. (Despre ape curgătoare și despre frunziș; p. ext. despre vîntul care mișcă frunzișul) A produce un zgomot lin și continuu. V. murmura, șopoti, foșni, fremăta. Am deschis ochii dintr-o dată și am văzut un sfert de lună în cerul negru, peste livezi pustii, în care susura vîntul. SADOVEANU, N. F. 57. Am cotit spre izvor. Am stat între plopi o clipă. Apa susura dulce. id. O. VIII 34. Seara, cînd frunzele abia îndrăzneau să susure timid, la o adiere nesimțită, copacul îmi părea că suspină. C. PETRESCU, S. 8. ♦ Fig. (Construit cu dativul) A se strecura; a picura. Îi susura un fel de liniște ciudată în inimă, un fel de mîngîiere. POPA, V. 99. – Variantă: sursura (SADOVEANU, M. 199) vb. I.

SURSURA vb. I. v. susura.

SUSURA vb. I. intr. (Despre ape curgătoare, frunze) A produce un zgomot lin și continuu. [P.i. 3 -ră. / < fr. susurrer].

SUSURA vb. intr. (despre ape curgătoare, frunze) a produce un susur. (< fr. susurrer)

A SUSURA pers. 3 susură intranz. (despre ape curgătoare, frunze mișcate de vânt etc.) A produce un zgomot lin, continuu și plăcut; a murmura; a șopoti. /<fr. susurrer, lat. susurrare

susurà v. a murmura, a freme. [Lat SUSURRARE].

susurare (rar) s. f., g.-d. art. susurării; pl. susurări

susurare (rar) s. f., g.-d. art. susurării; pl. susurări

susurare s. f., g.-d. art. susurării; pl. susurări

susura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. susur, 3 susură; conj. prez. 1 sg. să susur, 3 să susure

susura (a ~) vb., ind. prez. 3 susură

susura vb., ind. prez. 1 sg. susur, 3 sg. și pl. susură; conj. prez. 3 sg. și pl. susure

susura (-r, at), vb. – A murmura. Fr. susurrer. – Der. susur, s. n. (murmur). Prezenta mr. șușuredz, șușurare, i-a făcut pe Pușcariu 1706 și Pascu, I, 168, să se gîndească că aceste cuvinte reprezintă direct lat. susurrāre. Această ipoteză este foarte puțin probabilă; cuvîntul nu este popular și mr. trebuie să fie o creație expresivă care aparține familiei lui șoșoi.

SUSURARE s. 1. v. clipocit. 2. v. foșnet.

SUSURARE s. 1. clipoceală, clipocire, clipocit, murmur, susur, șoaptă, șopot, zvon, (rar) murmuială, murmureală, zuzet, (înv,) murmuit. (~ de ape.) 2. fîșîit, foșnet,freamăt, murmur, sunet, susur, șoaptă, șopot, (rar) șoșet. (~ frunzelor.)

SUSURA vb. 1. v. clipoci. 2. v. foșni.

SUSURA vb. 1. a clipoci, a murmura, a suna, a șopoti, a șopti, a șușoti, (rar) a șușui, a zgomota, a zuzui, a zvoni, (reg.) a ujui, (înv.) a murmui. (Apele ~.) 2. a fîșîi, a foșni, a suna, a șopoti, a șopti, a șușoti, a șușui, (rar) a sîsîi, (Mold. și Bucov.) a fălălăi, (Mold. și Transilv.) a pîrîi, (prin Transilv.) a șușora, (înv.) a prîsni. (Frunzele ~.)