suspinare sf [At: PSALT. HUR. 23^r/9 / Pl: ~nări / E: suspina] 1-2 (Îvp) Suspin (1, 4).

SUSPINARE, suspinări, s. f. Faptul de a suspina. 1. Suspin (1), oftat. Ce răcnete grozave! Ce amară suspinare! NEGRUZZI, S. II 6. Poetul l-astea toate el simte grea mișcare; În palpit crud sloboade o lungă suspinare. BOLLIAC, O. 69. ◊ (Metaforic) Din adierea vîntului prin ierburi, din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite, se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturii. ODOBESCU, S. A. 316. Era la ceasul tainic... Cînd marea-ncet adoarme cu-o suspinare grea. ALECSANDRI, O. 76. 2. Suspin (2). Cîte necazuri și cît plîns cu suspinare! CONACHI, P. 82. ◊ (Poetic) Tace în frunziș privighetoarea, Cu pieptul sfîșiat de suspinări. CERNA, P. 167.

suspin sn [At: PSALT. HUR. 4^r/21 / Pl: ~e, (înv) ~uri, ~i sm / E: pvb suspina] 1 Respirație puternică, profundă și prelungită care este provocată de sau care trădează o durere mai ales morală și care dă naștere, în expirație, unui sunet caracteristic Si: oftare, oftat¹, (îvp) suspinare, (pop) aht (4), (îrg) oft, (înv) suspinat. 2 (Îe) A-și da ultimul ~ A muri¹ (1). 3 (Pan) Sunet tânguitor scos de un instrument muzical. 4 (Mpl) Respirație scurtă și întretăiată, provocată de un plâns amar Si: suspinare (2). 5 (Pex) Sughiț (1). 6 (Fig; îfp) Necaz. 7 (Trs; Ban) Astmă (la cai).

suspina [At: CORESI, TETR. 23 / Pzi: suspin / E: ml suspinare] 1 vi (D. oameni) A scoate un suspin (1) Si: a ofta, (reg) a șioi², a șușcăi, a șușui Vz geme. 2 (Pan; d. instrumente muzicale) A emite sunete duioase. 3 vi (D. oameni; adesea în corelație cu plânge) A plânge cu supine (2). 4 vi (Înv) A se văita. 5 (Pex; d. oameni) A-și exprima o durere (morală) prin suspine (1, 2). 6 vi (Îe) A ~ după cineva (sau ceva) A-și manifesta regretul pentru pierderea cuiva (sau a ceva). 7 vi (Îae; pex) A-i fi dor de cineva sau de ceva. 8-9 vtr (Fig; c.i. sentimente, cântece etc.) A exprima cu dor ori cu jale.

SUSPINA, suspin, vb. I. Intranz. 1. A scoate suspine, a ofta (adînc sau din greu). V. geme. Bătrînul își duse mîna la frunte și suspină greu. SADOVEANU, O. VII 133. Doar suspina din cînd în cînd La amintirea vreunui gînd Din viața ei trecută. IOSIF, PATR. 10. Moartea atunci, neavînd încotro, se bagă în turbincă și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plîngi de milă. CREANGĂ, P. 312. Cînd badea podul trecea, Mindrulița suspina; Maică-sa o întreba: Fiică, ce suspini așa... – Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Pleonastic) Iar ea, vorbind cu el în somn, Oftînd din greu, suspină: O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! EMINESCU, O. I 162. ◊ (Cu determinări indicînd cauza acțiunii sau intensitatea ei) L-a bătut domnul dacă n-a vrut să ferească, bîigui Nicu, suspinînd de emoție. REBREANU, R. II 32. Ca și atunci, mai coasă mama, Coasă și suspină rar. COȘBUC, P. II 276. ◊ (Metaforic) Vîntul nu bătea și nici pădurea de sălcii nu suspina. DUNĂREANU, N. 30. Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier. EMINESCU, O. I 152. Doar izvoarele suspină, Pe cînd codrul negru tace; Dorm și florile-n grădină – Dormi în pace! id. ib. 207. Aici zefirul vesel prin frunze-ncet suspină; Aicea orizontul e dulce, luminos. ALEXANDRESCU, P. 28. 2. (Rar) A plînge cu suspine (de teamă, de dor, de bucurie). Malca, sărmana, cînd mai aude și asta, începe a suspina. CREANGĂ, P. 125. Mumele uimite suspinau sub bonetele înhorbotate. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ (În corelație cu plînge) Plînge și suspină tînăra domniță, Dulce și suavă ca o garofiță. BOLINTINEANU, O. 33. Lelea plînge și suspină. Lele, nu mai suspina, C-ai rămas acum așa Singurică, singurea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. ◊ Tranz. Fig. Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin. ALECSANDRI, P. P. 224.

A SUSPINA suspin intranz. 1) A scoate suspine; a ofta. 2) A plânge cu suspine. /<lat. suspirare

suspinà v. 1. a scoate suspine; 2. fig. a dori cu ardoare. [Lat. SUSPIRARE].

2) suspín, a -á v. intr. (lat su-spîrare, d. sub, dedesupt, și spirare, a răsufla; it. sospirare, eng. suspirer, pv. sospirar, fr. soupirer. V. a-, con-, in- și re-spir, expir). Oftez, scot suspine. A suspina după cineva, după ceva, a dori cu înfocare.

suspinare s. f., g.-d. art. suspinării; pl. suspinări

suspinare s. f., g.-d. art. suspinării; pl. suspinări

suspinare s. f., g.-d. art. suspinării; pl. suspinări

suspina (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. suspin, 3 suspină; conj. prez. 1 sg. să suspin, 3 să suspine

suspina (a ~) vb., ind. prez. 3 suspină

suspina vb., ind. prez. 1 sg. suspin, 3 sg. și pl. suspină

SUSPINARE s. v. oftat.

SUSPINARE s. oftare, oftat, suspin, suspinat, (pop.) aht, (înv. și reg.) oft, (înv.) oftătură. (O ~ de ușurare.)

SUSPINA vb. v. ofta.

SUSPINA vb. a ofta, (Transilv.) a șioi, (Transilv. și Ban.) a (se) șușcăi, (prin Ban.) a șușni. (A ~ din adîncul inimii.)

suspina (-n, -at), vb. – A ofta din greu. – Mr. suschir(are). Lat. suspῑrāre (Pușcariu 1704; REW 8489), cf. it. sospirare, prov. sospirar, fr. soupirer. De uz cvasi general, e cuvînt rar în SV (ALR, I, 85). – Der. suspin, s. n. (oftat, suspinare), deverbal, poate anterior rom., cf. it. sospiro, logud. suspiru, prov. sospir, fr. soupir, cat. suspir; suspinător, s. m. (adorator, pretendent).