surată sf [At: BIBLIA (1688), 183²/31 / Pl: ~te / E: soră + -ată] 1 (Îvp) Prietenă. 2 (D. femei; îe) A se prinde ~te A lega o prietenie trainică. 3 (Pfm) Termen care alăturat numelui unei femei, denotă intimitate, prietenie, dragoste. 4 (Îc) ~-din-pădure Mama-pădurii. 5 Termen folosit pentru a denumi un obiect apropiat, familiar cuiva. 6 (Fig; rar) Ceea ce are afinități, trăsături comune, ceea ce se aseamănă, se înrudește cu altceva. 7 (Fig; rar) Țară, limbă etc. de aceeași origine cu alta Si: soră.

SURATĂ, surate, s. f. Prietenă apropiată ca o soră. Au fost odată două fete vecine, care se numeau una pe alta surată, adică sorioară, prietină, pentru că ele, de cum s-au cunoscut, trăiau foarte bine între-olaltă. MARIAN, O. II 70. La noi, bărbații se ziceau «frați de cruce» și femeile «surate». GHICA, S. 94. Mamă, suratele mele Ș-aseară s-au socotit Și aseară s-au vorbit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (Metaforic) Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! Tu ai, surată, Gînduri bune. COȘBUC, P. I 105. ◊ Expr. (Popular, despre femei) A se prinde surate = a lega între ele prietenie trainică. ♦ Termen familiar, prietenesc (de obicei pus înaintea numelui unei femei despre care vorbește sau căreia i se adresează cineva). Am văzut pe surata Chira și pe surata Lena. SADOVEANU, A. L. 189. Ia dă-ntr-o parte gluma și spune-ne, surată... Nu e mijloc pe-aicea, prin sat să ne faci rost Ca să aflăm la noapte și noi vreun adăpost? MACEDONSKI, O. II 57. Ești bună, surată, să mă găzduiești oleacă? POPESCU, B. II 116. ◊ (Glumeț) Cîteodată ochii se înălțau în văzduh, după bombele turcești, ce băteau pînă la Verbița, sau se spărgeau în aer, vîjîind și trosnind. – Primește-o, Ghiță, că ți-e surată. D. ZAMFIRESCU, R. 233. ♦ (Mai ales la pl.) Fată, femeie de la țară. Vine-un călăreț în goană, Sar lătrînd în drum dulăii. Rîd suratele gătite, Mînă-n mînă cu flăcăii. IOSIF, V. 53.

SURATĂ ~e f. pop. (folosit și ca termen de adresare) Prietenă apropiată (ca o soră). ◊ A se prinde ~e a lega prietenie trainică (între femei). /soră + suf. ~ată

surată f. 1. titlu ce-și dau fetele și femeile dela țară; 2. prietenă tânără. [Formațiune paralelă cu fărtat].

surátă f., pl. e (d. soră, ca fîrtat d. frate. D. rom. vine ung. szurata). Epitet de simpatie între femei în popor. Prietenă (în glumă maĭ ales): bună surată ți-aĭ ales! A se prinde surate, a se înfrăți (cum fac fetele la Floriĭ într’un joc al lor).

surată (pop.; relig.) (prietenă; capitol din Coran) s. f., g.-d. art. suratei; pl. surate

surată (pop.) s. f., g.-d. art. suratei; pl. surate

surată s. f., pl. surate

SURATĂ s. (prin Ban.) mătcuță.

SURATĂ s. v. amică, prietenă.

*SURATĂ s. (prin Ban.) mătcuță.

surată s. v. AMICĂ. PRIETENĂ.

SURATA-DIN-PĂDURE s. v. mama-pădurii.

surata-din-pădure s. v. MAMA-PĂDURII.

surată, surate, s.f – Titlu pe care și-l dau fetele și femeile reciproc (Bârlea, 1924). – Cf. soră (< lat. soror) (Scriban, DEX, MDA); formațiune paralelă cu fârtat (Șăineanu).

surată, surate s. f. Fiecare dintre cele 114 capitole ale Coranului. – Din fr. surate (sourate).