sulfină sf [At: LB / V: (pop) ~lci~ (Pl: sulcini), (îrg) ciurci~, sălci~, solci~, suci~, ~lchți~, ~lhi~, ~lpi~, ~lși~, ~lvi~, surci~, surhi~, susi~, suspi~ / Pl: ~ne / E: ml sulfina] 1 (Îs) ~ albă Plantă meliferă din familia leguminoaselor cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de trifoi, cu flori albe, folosită împotriva moliilor și în farmacie Si: (reg) molotru alb, trifoi mare (Melilotus albus). 2 (Îs) ~ galbenă Plantă meliferă, furajeră și medicinală din familia leguminoaselor, cu flori galbene, rar înșirate în vârful ramurilor, folosită în farmacie, în cosmetică și împotriva moliilor Si: (reg) iarbă-de-piatră, molotru, sovârf, trifoi mare (Melilotus officinalis). 3 (Îs) ~ albastră Plantă meliferă din familia leguminoaselor, cu flori albastre Si: (reg) molotru albastru, schinduf (Trigonella caenulea). 4 (Reg; îc) Sulcină-de-pus-printre-straie Dumbravnic (Melittis melissophylum). 5 (Reg; îc) Sulcină-puturoasă Osul iepurelui (Ononis arvensis).

SULFINĂ, sulfine, s. f. Nume dat unor plante erbacee din familia leguminoaselor, cu flori galbene (Melilotus officinalis) sau albe (Melilotus albus) și cu miros plăcut; sulcină. Cînd îți mulge Oance oaia, laptele miroase a sulfină. GALACTION, O. I 65. Iubirea mea fugară... Pe-un maldăr de sulfine, Cu cel din urmă gînd, La tine Adoarme suspinînd. TOPÎRCEANU, B. 35. Ca să uit ce-am învățat, Tu mi-ai așternut în pat Troscot și sulfine. COȘBUC, P. I 184. Foicică de sulfină, Taica, maica mă tot mînă, Mă mînă mereu la luncă, Ca să mă apuc de muncă. TEODORESCU, P. P. 290.

SULFINĂ ~e f. Plantă erbacee cu tulpina erectă, foarte ramificată, cu frunze trifoliate, zimțate, cu flori mici, aromate, grupate în spice lungi și subțiri, cu fructe păstăi. [G.-D. sulfinei] /<lat. sulfina

sulfină f. plantă numită și molotru, ale carii flori galbene mirositoare se pun printre rufe pentru a le parfuma (Melilotus). [Mold. sulcină: origină necunoscută].

sulfínă (Munt.) f., pl. ĭ și e, și sufúlf (Trans.) m. (cp. cu lat. sulfina, o plantă, d. sulfur, sulf, pin aluz. la coloarea florilor eĭ [R. C. 1933, 28], și cu ung. szúlfü, szúfü, szúfa, sovîrf). O plantă leguminoasă papilionacee (melitótus) cu un miros foarte plăcut. Cea cu florĭ albastre place foarte mult albinelor, cea cu florĭ galbene e emolientă și carminativă și se pune între rufe ca să le parfumeze. – În Mold. Trans. sulcină, în Soroca (rev. I. Crg. 12, 47) solcină, în Ban. sulvină. V. molotru.

ciurcină sf vz sulfină

sălcină sf vz sulfină

solcină sf vz sulfină

strupină sf vz sulpină^[1] corectat(ă)

sucină sf vz sulfină

sulchină sf vz sulfină

sulcină sf vz sulfină

sulhină sf vz sulfină

sulpină sf vz sulfină

sulșină sf vz sulfină

sulvină sf vz sulfină

surcină sf vz sulfină

surhină sf vz sulfină

susină sf vz sulfină

suspină sf vz sulfină

sulcină f. Mold. V. sulfină: miros de sulcină care patimile alină AL.

solcínă, V. sulfină.

sufúlf, V. suflină.

sulcínă, V. sulfină.

sulvínă, V. sulfină.

sulfină s. f., g.-d. art. sulfinei; pl. sulfine

sulfină s. f., g.-d. art. sulfinei; pl. sulfine

sulfină s. f., g.-d. art. sulfinei; pl. sulfine

sulfină

sulfină.

SULFINĂ s. (BOT.) 1. (Melilotus officinalis) (reg.) molotru, iarbă-de-piatră, trifoi-mare. 2. (Melilotus albus) (reg.) molotru alb. 3. sulfină albastră (Melilotus coerulea) = (reg.) schinduf, molotru albastru.

SULFINĂ s. (BOT.) 1. (Melilotus officinalis) (reg.) molotru, iarbă-de-piatră, trifoi-mare. 2. (Melilotus albus) (reg.) molotru alb. 3. sulfină albastră (Melilotus coerulea) = (reg.) schinduf, molotru albastru.

sulfină (-ne), s. f. – Iarbă-de-piatră (Melilotus officinalis, M. albus). – Var. sulcină, sulvină, sufulf. Lat. sulfῑna, plantă nedeterminată, cf. A. Thomas, Bull. Du Cange, V, 159; acest nume, care derivă de la sulphur „sulf”, se explică prin culoarea florilor (Scriban, R. critică, 1933, 28; cf. Candrea, GS, 429, unde se postulează *sulfina, fără a-i cunoaște existența). Legătura cu sl. žlŭtŭ „galben”, pol. žołtina „galben” (Cihac, II, 380) este improbabilă. Var. sulcină este ciudată, dar cf. șuf, șuc și șufări. Sufulf trebuie să rezulte dintr-o contaminare cu mag. szúlfü „cimbru” (Cihac, II, 527).