SUBORDONARE s. f. Acțiunea de a subordona și rezultatul ei; dependență. ♦ (Log.) Raport de concordanță între două noțiuni, de la noțiunea subordonată (specia) la noțiunea supraordonată (genul). ♦ Raport sintactic între două elemente lingvistice (cuvinte, construcții, propoziții), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celălalt. ♦ Raport de ierarhie între organele puterii de stat sau între cele ale administrației de stat, ori între acestea și organele puterii care le-au ales, în temeiul căruia organul superior îndrumă și controlează activitatea organului inferior, putând să le anuleze actele ilegale. – V. subordona.

subordonare sf [At: NEGULICI / V: (asr) ~din~ / Pl: ~nări / E: subordona] 1 Plasare sub autoritatea sau sub conducerea cuiva sau a ceva (în cadrul unei ierarhii) Si: dependență (2), supunere, (înv) subordinație (1) Vz aservire, atârnare. 2 Supunere față de cineva sau de ceva Si: dependență (3) Vz aservire, atârnare. 3 (Grm; spc) Raport sintactic între două elemente lingvistice (propoziții, construcții, cuvinte) în care unul dintre elemente determină din punct de vedere gramatical pe celălalt Si: (înv) subordinație (2). 4 Acordare sau căpătare a unei importanțe secundare în raport cu altceva Si: (înv) subordinație (3) Vz supune. 5 Trecere pe planul al doilea (în raport cu altceva) Vz supune. 6 Includere (ca parte, ca element particular) într-o sferă mai largă (sau în altă sferă) Si: subsumare (1). 7 Armonizare sau acomodare cu mediul înconjurător. 8 Încadrare (în anumite legi, într-o anumită disciplină, într-un anumit proces etc.) Si: subsumare (2).

SUBORDONARE, subordonări, s. f. Acțiunea de a subordona și rezultatul ei; dependență. ♦ (Log.) Raport de concordanță între două noțiuni, de la noțiunea subordonată speciei la noțiunea gen. ♦ Raport sintactic între două elemente lingvistice (cuvinte, construcții, propoziții), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celălalt. ♦ Raport de ierarhie între organele puterii de stat sau între cele ale administrației de stat, ori între acestea și organele puterii care le-au ales, în temeiul căruia organul superior îndrumează și controlează activitatea organului inferior. – V. subordona.

SUBORDONARE, subordonări, s. f. Acțiunea de a subordona și rezultatul ei; dependență, condiționare, supunere. Savanții progresiști ai lumii, în frunte cu savanții sovietici, condamnă subordonarea științei scopurilor de ucidere a oamenilor. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 151. ♦ Dependență gramaticală a unei propoziții de alta. Alt tip de frază formată prin subordonare este acela în care propoziția subordonată exprimă un raport atributiv. IORDAN, L. R. 708. – Variantă: (învechit) subordinare s. f.

SUBORDONARE s.f. Acțiunea de a subordona și rezultatul ei; dependență, supunere. ♦ Raportul de dependență a unei propoziții de alta; cuprinderea unei noțiuni cu sferă mai mică în alta cu sferă mai mare; raportul de la specie la gen. [Var. subordinare s.f. / < subordona].

SUBORDONARE s. f. 1. acțiunea de a subordona; dependență, supunere. 2. raport sintactic de dependență gramaticală între un element subordonat și un element regent. 3. cuprindere a unei noțiuni cu sferă mai mică în alta cu sferă mai mare. (< subordona)

SUBORDONARE ~ări f. 1) v. A SUBORDONA. 2) lingv. Raport sintactic de dependență gramaticală a unei propoziții de altă propoziție (sau a unui cuvânt de alt cuvânt). [G.-D. subordonării] /v. a subordona

subordina v vz subordona

subordinare sf vz subordonare

subordona [At: CR (1831), 31¹/2 / V: (asr) ~dina / Pzi: ~nez, (rar) subordon / E: fr subordonner, subordina < lat subordinare, ger subordinieren] 1-2 vtr A (se) plasa sub autoritatea sau sub conducerea cuiva sau a ceva (în cadrul unei ierarhii) Si: a (se) supune. 3-4 vtr A face să fie sau a fi dependent de cineva Si: a (se) supune. 5-6 vtr A face să fie sau a fi supus cuiva sau la ceva Si: a (se) supune. 7 vt A face să depindă de o cauză, de îndeplinirea unor condiții anterioare Si: a condiționa (1). 8-9 vtr (Grm; spc) A face să depindă sau a depinde din punct de vedere sintactic de un element regent sau de o propoziție regentă. 10-11 vtr A acorda sau a căpăta o importanță secundară în raport cu altceva. 12-13 vtr A trece sau a face să treacă pe planul al doilea (în favoarea a altceva). 14-15 vtr A face să devină sau a fi un mijloc pentru obținerea unui rezultat. 16-17 vtr A (se) include (ca parte, ca element particular) într-o sferă mai largă (sau, pex, în altă sferă) Si: a (se) subsuma (1-2). 18-19 vtr A (se) armoniza cu mediul înconjurător. 20-21 vtr A (se) acomoda la mediul înconjurător Si: a (se) subsuma (3-4). 22-23 vtr A (se) încadra (în anumite legi, într-o anumită disciplină, într-un anumit proces etc.) Si: a (se) subsuma (5-6).

SUBORDINA vb. I v. subordona.

SUBORDINARE s. f. v. subordonare.

SUBORDONA, subordonez, vb. I. Tranz. A face ca un lucru să depindă de altul, a stabili o ordine de dependență de la inferior la superior, a supune. În industrie, agitația trebuie să fie subordonată luptei pentru sporirea producției și productivității muncii, pentru scăderea prețului de cost. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. – Variantă: (învechit) subordina vb. I.

SUBORDINA vb. I. v. subordona.

SUBORDINARE s.f. v. subordonare.

SUBORDONA vb. I. tr. A face ca un lucru să depindă de altul; a hotărî, a determina o ordine de dependență de la inferior la superior; a supune. [Var. subordina vb. I. / < fr. subordonner, it. subordinare].

SUBORDONA vb. tr. a face ca cineva sau ceva să depindă de altcineva sau de altceva; a determina o ordine de dependență de la inferior la superior; a supune. (< fr. subordonner)

A SUBORDONA ~ez tranz. A face să se supună ierarhic (de la inferior la superior). /<fr. subordonner, lat. subordinare, germ. subor-dinieren

subordinà v. 1. a stabili o ordine de dependență dela inferior la superior; 2. a stabili între lucruri o ordine de dependență.

*subordinațiúne f. (lat. subordinátio, -ónis). Ordine stabilită între oameni făcîndu-ĭ pe uniĭ supușĭ altora: a menținea subordinațiunea. Fig. Dependenta unuĭ lucru de altu. Gram. Dependenta unuĭ cuvînt de altu, uneĭ propozițiunĭ de alta. – Și -áție și -áre.

*subordón și éz v. tr. (fr. subordonner, mlat. subordinare. V. ordine). Stabilesc o ordine de dependență de la inferior la superior: legea-l subordonează pe servitor stăpînuluĭ. Fig. Îmĭ subordonez veniturile cheltuĭelilor. – Se poate zice și subordinez (după forma latină).

subordonare (desp. su-bor-/sub-or-) s. f., g.-d. art. subordonării

!subordonare (su-bor-/sub-or-) s. f., g.-d. art. subordonării

subordonare (log. și subordinare) s. f. (sil. mf. sub-) ordonare

subordonare

subordona (a ~) (desp. su-bor-/sub-or-) vb., ind. prez. 1 sg. subordonez, 3 subordonează; conj. prez. 1 sg. să subordonez, 3 să subordoneze

!subordona (a ~) (su-bor-/sub-or-) vb., ind. prez. 3 subordonează

subordona vb. (sil. mf. sub-), ind. prez. 1 sg. subordonez, 3 sg. și pl. subordonează; conj. prez. 3 sg. și pl. subordoneze

subordonez, -nat prt.

SUBORDONARE s. 1. v. dependență. 2. (înv.) subordinație. (Relații de ~.) 3. subsumare. (~ intereselor personale celor generale.) 4. (GRAM.) (înv.) subordinație. (Coordonarea și ~.)

SUBORDONARE s. 1. aservire, atîrnare, dependență, supunere, (livr.) servitute. (Stare de ~.) 2. (înv.) subordinație. (Relații de ~.) 3. subsumare. (~ intereselor personale celor generale.) 4. (GRAM.) (înv.) subordinație. (Coordonarea și ~.)

SUBORDONA vb. 1. v. supune. 2. a (se) subsuma. (Graiurile se ~ dialectelor.)

SUBORDONA vb. 1. a (se) supune. (Se ~ superiorilor.) 2. a (se) subsuma. (Graiurile se ~ dialectelor.)

subordonare s.f. Raport fundamental în cadrul sintaxei, prin care se desemnează totalitatea raporturilor de dependență dintr-un enunț.

SUBORDONARE s. f. (< subordona < fr. subordonner, it. subordinare): raport sau relație sintactică de dependență gramaticală între un element subordonat și un element regent (în cadrul propoziției sau în cadrul frazei). ◊ ~ paratactică (asindetică): s. prin parataxă, prin juxtapunere (marcată sau nemarcată prin virgulă) între părțile secundare de propoziție și elementele regente ale acestora sau între propozițiile subordonate și regentele lor, ca în exemplele „Și bietului pașă dreptate i-au dat” (G. Coșbuc); „Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneață, mare, / C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare” (M. Eminescu) – în cele două propoziții sunt juxtapuse atributele bietului, bătrână, liberă, îndrăzneață, mare, a ei și gânditoare precum și complementele pașă, i-, colo și valuri; „Bine faci, / bine găsești; / rău faci, / rău găsești” / – în această frază, s. prin juxtapunere este între subordonatele bine faci, rău faci și regentele lor. ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. prin joncțiune, prin contact între părțile secundare de propoziție și elementele lor regente sau între propozițiile subordonate și regentele acestora. Este realizată cu ajutorul prepozițiilor și al locuțiunilor prepoziționale (în cadrul propoziției), al conjuncțiilor subordonatoare, al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare, al pronumelor și adjectivelor pronominale relative, al pronumelor și adjectivelor pronominale nehotărâte cu funcție de relație (în cadrul frazei): „În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără de hotar al munților pitici” (C. Hogaș); „Prietenii... îl știau drept un ușurel diletant” (M. Sadoveanu); „O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie” (M. Eminescu); „Fecioru-meu... m-a trimes... să aduc la cunoștință că el cică poate să facă podul” (Ion Creangă); „...și atunci mă duceam și eu să-l ajut pentru că-mi plăcea să port coșul cu pește” (I. Slavici); „Părul tău joacă în vântul pe care l-am întâlnit ieri în alt oraș” (L. Blaga); „Aici vine oricine dorește”; „...când... își revărsa... răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, obcina întreagă se cutremura” (C. Hogaș); „Vii oricând poftești”. ◊ ~ de gradul I: s. caracteristică unei părți de propoziție secundară ce depinde de o parte de propoziție principală sau unei propoziții secundare ce depinde de o propoziție principală, ca în exemplele „...vântul adormise obosit, frunza codrilor nu se clătina” (C. Hogaș); „Victoria simțea cum o umplu gânduri și hotărâri nebiruite” (M. Sadoveanu); „Alții nu-l putea înțelege, pentru că Eminescu spunea altceva” (G. Ibrăileanu); „Să nu faceți gură când trecem pe lângă moară” (T. Arghezi). ◊ ~ de gradul II: s. caracteristică unei părți de propoziție secundare ce depinde de o altă parte de propoziție secundară sau unei propoziții secundare ce depinde de o altă propoziție secundară, ca în exemplele „Din adâncimea nopții se desprinseseră becuri strălucitoare și parcă ireale, așa că puneau capăt... compactei întunecimi de până atunci” (Geo Bogza); „...pe când el asudă trăgând la năvod, crainicii trimiși prin țară îl caută de zor” (A. Vlahuță); „Acu parcă înțelegea / că este cu putință / ca unul să citească / ceea ce au scris alții” /(I. Slavici); „Pe când în focul povestirii, el rostea aceasta cu cea mai deplină încredințare, / ca și când lucrul ar fi fost întocmai / după cum îl spunea, / deodată se simți tras de dindărăt, de mâneca surtucului” / (Al. Odobescu). ◊ ~ unică: s. caracteristică atributelor și complementelor, în general, subiectivelor, predicativelor, atributivelor, completivelor și circumstanțialelor care depind de un singur element regent, ca în exemplele „Deasupra câmpiei întinse părea un lung ogor de fier dezlănțuit” (Geo Bogza); „Văd pe Petru Rareș cu pletele pe umeri, cu cămașa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateșului” (A. Vlahuță); „Este cu putință / să faci critică curată fără proiecție istorică” (G. Călinescu): „Întrebarea era dar / cine... să ducă vorba” (I. Slavici); „Trestia / care se pleacă vântului / niciodată nu se frânge” (Folclor); „Numai soarele poate / să încălzească toată lumea” (idem); „Unde n-a fost semănată sămânță de grâu..., / a răsărit iarba” (Z. Stancu). ◊ ~ dublă (multiplă): s. caracteristică atributelor circumstanțiale, elementelor predicative suplimentare, atributivelor circumstanțiale și predicativelor suplimentare care depind simultan de două elemente regente (un substantiv sau pronume subiect și un verb predicativ; un substantiv sau pronume obiect direct și un verb predicat), ca în exemplele „Ba copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „N-o mai cred s-o văd murind” (G. Coșbuc); „Nici o mândră n-ai afla / Care să grăiasc-așa” (Jarnik-Bârseanu); „Își lasă și boul / să le moară” (M. Sadoveanu). Tot s. dublă trebuie să considerăm și s. întâlnită la atribut sau la complement, atunci când acestea depind de două elemente regente în același timp (rar) sau s. întâlnită la alte atributive, la completive sau la circumstanțiale, atunci când acestea depind simultan de două propoziții regente (mai des la circumstanțiale): „...și numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici” (L. Rebreanu) – cu regenții: poate și (a) fi îngrijit; „...să vezi cum o început să ningă...” (Cezar Petrescu) – cu regenții: o început și să ningă; „...începui a mă gândi... la ce ni se putea întâmpla la noapte” (C. Hogaș) – cu regenții: se putea și (a se) întâmpla; „...dacă se hotărăște cineva¹ / să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă,² / trebuie³ / s-o ia de dimineață”⁴ / (I. L. Caragiale) – cu regentele nr. 3 și 4; „Când vuia în sobă tăciunile aprins..., ¹/ mama îl mustra acolo, în vatra focului² / și/-l buchisea cu cleștele”³ / (Ion Creangă) – cu regentele nr. 2 și 3; „...oamenii sunt bucuroși de oaspeți¹ / și / cu plin te primesc² / oriunde ajungi”³ / (I. Slavici) – cu regentele nr. 1 și 2; „Altfel eram în stare¹ / să tai lemne,² / să sap,³ / să car saci,⁴ /să bat cu ciocanul,⁵ / să scriu,⁶ / să citesc,⁷ / să predau lecții⁸ / ori / să învăț⁹ / fără să mă sinchisesc prea mult de ele”¹⁰ / (Z. Stancu) – cu regentele nr. 1-9 inclusiv. ◊ ~ necircumstanțială: s. specifică atributelor, în general (atributivă), și complementelor necircumstanțiale (completivă) precum și propozițiilor necircumstanțiale (subiectivă, predicativă, atributivă și completivă), ca în exemplele „...cele dintâi raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiți” (Em. Gârleanu); „Țugulea... lovi pe zmeu..., apoi fi tăie capul” (P. Ispirescu); „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Această strâmtoare fu aleasă de Mihai-vodă” (N. Bălcescu); „Cui îi e frică de orice nor nici o călătorie nu face” (Folclor); „...întâia lui treabă este să se ducă la Micula” (C. Negruzzi); „...dar toată durerea ce-o simt n-o simt în mine” (L. Blaga); „Dumneavoastră... numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul” (Ion Creangă); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Bibliografia este comunicată de cine a alcătuit și cursul.” ◊ ~ circumstanțială: s. specifică complementelor circumstanțiale și propozițiilor circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de opoziție, de cumul, de relație și de excepție, ca în exemplele „Tresărind scânteie lacul / Și se leagănă sub soare” (M. Eminescu); „Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din casă” (Ion Creangă); „Grăind așa, pășea mărunt... prin bătătura uscată” (M. Sadoveanu); „...zmeul se făcu foc și pară de mânie, se turbură de necaz” (P. Ispirescu); „...se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi) etc.; „Pe unde trece ea, fața pământului se usucă” (M. Eminescu); „După ce-l coborâră în locașul de vecinicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă” (B. Șt. Delavrancea); „Omul e dator să lupte cât o putea cu valurile vieții” (Ion Creangă); „...tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile... s-au întărit scoarță” (Cezar Petrescu); „De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca” (Al. Odobescu) etc.