stăpânitor, ~oare [At: NEAGOE, ÎNV. 18/17 / Pl: ~i, ~oare / E: stăpâni + -tor] 1 smf Persoană care posedă (cu titlu de proprietate) un bun material inanimat Si: posesor, proprietar, stăpân (10), (îvr) posesuitor Cf stăpâni (1). 2 smf (Spc) Proprietar de pământ Si: posesor, proprietar, stăpân (11), (îvr) posesuitor. 3 a (Rar) Care stăpânește (1). 4 a Care are calitate de stăpân (1-2, 10-11). 5 a (Îvr; îs) Pronume ~ Pronume posesiv. 6 sm, rar sf Stăpân (14). 7 smf (Spc) Domnitor. 8 smf (Spc) Stăpân (16). 9 smf Stat, populație, popor care domină sau care stăpânește (4) alte state, populații, popoare considerate în raport cu acestea Si: cuceritor (1), ocupant, stăpân (14). 10 smf (Înv; în limbajul bisericesc creștin; adesea ca epitet; de obicei urmat de determinări care îi precizează sensul) Stăpân (26). 11 a (D. persoane, partide politice, clase sociale etc.) Care are rol preponderent, conducător, care domină în societate, în stat. 12 a Care deține puterea. 13 a Care guvernează. 14 a (Rar) Suveran. 15 a Care stăpânește (20).

STĂPÂNITOR² ~i înv. Persoană care stăpânește, care domină. ◊ ~ de țară persoană care guverna o țară; domnitor. /a (se) stăpâni + suf. ~tor

STĂPÂNITOR¹ ~oare (~ori, ~oare) Care stăpânește. Forță ~oare. Clasă ~oare. /a (se) stăpâni + suf. ~tor

stăpânitor a. și m. care stăpânește: proprietar, Domn.

STĂPÎNITOR², -OARE, stăpînitori, -oare, s. m. și f. (Astăzi rar) 1. Persoană care guvernează (o țară, un popor); domnitor, conducător. Suveranul meu urmează a socoti legătura de bună prietinie cu marele padișah drept cea mai prețioasă dintre legăturile sale cu stăpînitorii popoarelor lumii. SADOVEANU, Z. C. 278. Stăpînitorul ce varsă în războaie păraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. Lupul cu toată prostia, Cîrmuia împărăția Și, ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. ALEXANDRESCU, P. 69. ◊ (Metaforic) Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape, Dimpreună cu al lunei disc, stăpînitor de ape. EMINESCU, O. I 154. 2. Proprietar, posesor, stăpîn. Nu sînt eu stăpînitorul părăsitelor palate, Al pădurilor deșarte, al puhoaielor umflate? EFTIMIU, Î. 51.

STĂPÎNITOR¹, -OARE, stăpînitori, -oare, adj. Care stăpînește, care ține sub stăpînirea sa. Clasă stăpînitoare. ◊ Fig. În noi se naște patima stăpînitoare. CONACHI, P. 280. ♦ Fig. Care domină; dominator. Orzurile și fînețele, subțiate ca niște panglici, șerpuiau, se strecurau printre arinii tăbărîți în văi și printre fagii stăpînitori pe culmi. GALACTION, O. I 37. ◊ (Adverbial) Glasul se ridica stăpînitor peste vuietul mulțimii. REBREANU, R. II 251.

stăpînitór m. Care stăpînește (domn, guvernator, cîrmuitor, proprietar, posesor).

stăpânitor adj. m., s. m., pl. stăpânitori; adj. f., s. f. sg. și pl. stăpânitoare

stăpânitor adj. m., s. m., pl. stăpânitori; adj. f., s. f. sg. și pl. stăpânitoare

stăpânitor adj. m., s. m., pl. stăpânitori; f. sg. și pl. stăpânitoare

STĂPÂNITOR adj., s. 1. adj. dominant. (Clasele ~oare; puterea ~oare.) 2. s. v. domnitor.

STĂPÎNITOR adj., s. 1. adj. dominant. (Clasele ~; puterea ~.) 2. s. cîrmuitor, conducător, domn, domnitor, monarh, suveran, vodă, voievod, (astăzi rar) stăpîn, (înv. și pop.) oblăduitor, (înv.) biruitor, crai, gospodar, gospodin, ocîrmuitor, purtător, vlădică, (fig.) cîrmaci. (Un ~ hrăpăreț.)