STRONȚIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, maleabil și ductil, asemănător cu calciul, ale cărui săruri sunt folosite în pirotehnie, în fizica nucleară și în medicină. – Din fr. strontium, germ. Strontium.

stroniu sn vz stronțiu

stronț sn vz stronțiu

stronțiu sn [At: ANTONESCU, D. / V: (rar) ~niu, stronț / Pl: ? / E: fr strontium] Metal alcalino-pământos (cu greutatea atomică 87,62), asemănător cu calciul, moale, alb-argintiu, care se găsește în natură mai ales sub formă de celestină și de stronțianit (și al cărui izotop radioactiv cu masa atomică 90 se formează în reacțiile de fusiune și este foarte dăunător viețuitoarelor).

ștroanță sf vz ștronț¹

ștronț² sn [At: ARVINTE, TERM. 85 / Pl: ? / E: ns cf ger Stoss (zahn) „colț”] (Reg; în exploatarea lemnului) Placă de fier cu mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza de alunecare a lemnelor.

ștronț¹ sm [At: BENIUC, M. C. I, 210 / V: (reg) ~oanță sfi / Pl: ~i / E: ns cf șonț¹] 1 (Îrg; prt) Șoacăț¹ (1). 2 (Reg) Copil neastâmpărat.

STRONȚIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, maleabil și ductil, asemănător cu calciul, ale cărui săruri sunt întrebuințate în pirotehnie, în fizica nucleară și în medicină. – Din fr. strontium, germ. Strontium.

STRONȚIU s. n. Metal asemănător cu calciul, ale cărui săruri sînt întrebuințate în pirotehnie și în medicină.

STRONȚIU s.n. Metal alb-argintiu asemănător calciului, care se găsește în natură sub formă de celestină și stronțianit. [Pron. -țiu. / < fr. strontium].

STRONȚIU s. n. metal alb-argintiu, asemănător calciului, în natură sub formă de celestină și stronțianit. (< fr. strontium)

STRONȚIU n. Metal, alb-argintiu, ai cărui compuși au diferite întrebuințări (la fabricarea fotoelementelor, rachetelor de semnalizare, a sticlei etc.). /<fr. strontium, germ. Strontium

*strónțiŭ n.(d. Stronțian [Scoția]). Chim. Un metal bivalent galben, maĭ închis de cît calciŭ, cu o densitate de 2,5 și cu o greutate atomică de 87,3. Se oxidează în aer și descompune apa la rece. E solubil în alcool și colorează flacăra în roș. Se întrebuințează la fabricarea focului bengal roș. A fost izolat de Davy la 1808. Nu există în natură de cît ca carbonat (stronțianită) și ca sulfat (celestină).

stronțiu [iu pron. ĭu] s. n., art. stronțiul; simb. Sr

stronțiu [țiu pron. țĭu] s. n., art. stronțiul; simb. Sr

stronțiu s. n. [-țiu pron. -țiu], art. stronțiul; simb. Sr

ștronț s. m., pl. ștronți

ștronț, ștronți, s.m. (reg.) copil neastâmpărat.

Sr, simbol chimic pentru stronțiu.

STRÓNȚIU (< fr.{i}; {s} n. pr. Strontian, oraș în Scoția) s. n. Element chimic (Sr; n. at. 38, m. at. 87,62); metal alcalino-pământos, foarte asemănător cu calciul, alb-argintiu. Se găsește în natură sub formă de stronțianit, celestină ș.a. În combinații este bivalent. Fiind foarte reactiv, are o utilizare limitată. A fost descoperit în 1790 și izolat de Sir H. Davy în 1808. Compușii lui colorează flacăra în roșu și de aceea se folosesc în pirotehnie la fabricarea artificiilor. Izotopul radioactiv cu masa atomică 90, dar și 89, care se formează în reacțiile de fisiune (ex. în bombele atomice), sunt foarte dăunători viețuitoarelor.