strenut², ~ă a, smf vz strănut²

strenut¹ sn vz strănut¹

strenút, V. strănut 3.

STRĂNUT, strănuturi, s. n. Faptul de a strănuta; zgomot produs când cineva strănută. – Din strănuta (derivat regresiv).

stărnut¹ sn vz strănut¹

stărnut², ~ă a vz strănut²

strănut², ~ă smf, a [At: HEM 90 / V: (reg) ~ren~, stărn~ / Pl: ? / E: ml *sternutus] (Îvp) 1-2 (Cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.

strănut¹ sn [At: LB / V: (înv) ~răpn~, (reg) stărn~, ~ren~ / Pl: ~uri / E: drr strănuta] Eliminare cu zgomot, pe nas și pe gură, a aerului din plămâni, printr-un act reflex brusc și violent al mușchilor expiratori Si: strănutat (1), (înv) strănutare (1), strănutătură, (reg) străfig, străfigat¹.

străpnut sn vz strănut¹

STRĂNUT, strănuturi, s. n. Strănutat. – Din strănuta (derivat regresiv).

STRĂNUT¹, strănuturi, s. n. Strănutat.

STRĂNUT², -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. Că eu, măre, m-oi turci Dacă voi mi-ți dărui Cu cincizeci de iepe roaibe... Cu dungi negre pe spinare Strănute de cîte-o nare. MAT. FOLK. 731.

STRĂNUT¹, strănuturi, s. n. Strănutat. – Postverbal al lui strănuta.

STRĂNUT², -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. – V. strănuta.

STRĂNUT ~uri n. Zgomot spontan (răsunător), scurt și brusc, produs de cineva, când strănută. /v. a strănuta

strănut n. opintire subită și convulsivă a mușchilor respiratorii, în urma căreia aerul e alungat cu violență și cu sgomot prin nas și prin gură. [Abstras din strănutà].

stănút, -ă adj. (dintr’o răd. stan- cu -ut din cornut). Est. Cu botu alb (vorbind de vite): o tretină stănută pe bot (Btș.). – În sud strănut (după strănut 3), care ar veni d. sîrb. srnat, de coloarea căprioareĭ (GrS. 1937, 279).

stărnút, V. strănut 3.

1) strănút n., pl. urĭ (d. strănut 3). Acțiunea de a strănuta.

2) strănút, -ă adj. V. stănut.

strănut s. n., pl. strănuturi

strănut s. n., pl. strănuturi

strănut s. n., pl. strănuturi

STRĂNUT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. și Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.

STRĂNUT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. și Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.

strănut (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.

strănut, strănută, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.