spăimântare sf [At: PSALT. HUR. 75^v/25 / V: spăm~ / Pl: ~tări / E: spăimânta] (Înv) 1 Înspăimântare. 2 (Îla) De ~ De spaimă (1). 3 Stăruință. 4 Căutare desperată.

ÎNSPĂIMÂNTARE s. f. Acțiunea de a (se) înspăimânta și rezultatul ei; spaimă. – V. înspăimânta.

înspăimânta vtr [At: CORESI, EV. 38/28 / Pzi: înspăimânt, (înv) ~tez / E: ml *expavimento, -are] 1-2 A (se) speria.

înspăimântare sf [At: CORESI, EV. 127/34 / Pl: ~tări / E: înspăimânta] 1 Înfricoșare. 2 (Înv) Rușine. 3 (Îlav) Cu (sau de, în) ~ De speriat.

spăimânta vtr [At: PSALT. HUR. 109^r/7 / V: spăm~ / Pzi: spăimânt, (înv) ~tez / E: ml *expavimentare] (Îvp) 1-2 A (se) înspăimânta.

spământa v vz spăimânta

spământare sf vz spăimântare

ÎNSPĂIMÂNTARE s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) înspăimânta și rezultatul ei; spaimă. – V. înspăimânta.

ÎNSPĂIMÎNTA, înspăimînt, vb. I. Refl. A simți groază, a fi cuprins de spaimă. Chiruța se-nspăimînta, Și cătră nen’său grăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. ♦ Tranz. A pricinui spaimă, a inspira frică; a îngrozi, a înfricoșa. Nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt. EMINESCU, O. I 147. – Variantă: (învechit) spăimînta (CREANGĂ, P. 133, TEODORESCU, P. P. 133) vb. I.

ÎNSPĂIMÎNTARE s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) înspăimînta; îngrozire, spaimă. – Variantă: (învechit) spăimîntare (ALECSANDRI, P. II 178) s. f.

SPĂIMÎNTA vb. I v. înspăimînta.

SPĂIMÎNTARE s. f. v. înspăimîntare.

A SE ÎNSPĂIMÂNTA mă înspăimânt intranz. 1) A se umple de spaimă. 2) A fi cuprins de spaimă; a se speria tare; a se înfiora. /în + a spăimânta

A ÎNSPĂIMÂNTA înspăimânt tranz. A face să se înspăimânte. [Sil. în-spăi-] /în + a spăimânta

înspăimântà v. 1. a băga spaimă; 2. a fi coprins de spaimă. [V. spăimântà].

spăimăntà v. a băga spaimă. [Lat. *EXPAVIMENTARE].

înspăĭmînt, înspăĭmîntătór, V. spăĭmînt, spăimîntător.

spăĭmînt și însp- saŭ -éz și (vechĭ, azĭ Ban. și Serbia) spămînt, la Dos. înspămînt v. tr. (lat. expaventare, d. expavens, -éntis, part. prez. d. expavire, a se spăĭmînta. Formele cu ăĭ infl. de spaĭmă. It. spaventare, fr. épouvanter, sp. pg. espantar. V. speriĭ și epavă). Umplu de spaĭmă, speriĭ, înfricoșez. V. refl. Mă umplu de spaĭmă. – Vechĭ și spemintez, spămintez, spămîntez. În Ps. S. 90, 5, spemenți(spe- minti), ca peminte, cuvinte, morminte (e-i-e asimilare saŭ armonie vocalică). Și spomînt (Serbia), ca pomînt.

spămînt v. tr. Vechĭ. Spăimĭnt.

spăimântare (înv.) s. f., g.-d. art. spăimântării; pl. spăimântări

!spăimântare (înv.) s. f., g.-d. art. spăimântării; pl. spăimântări

spăimântare s. f., g.-d. art. spăimântării; pl. spăimântări

înspăimânta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înspăimânt, 2 sg. înspăimânți, 3 înspăimântă; conj. prez. 1 sg. să înspăimânt, 3 să înspăimânte

înspăimântare s. f., g.-d. art. înspăimântării

spăimânta (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. spăimânt, 2 sg. spăimânți, 3 spăimântă; conj. prez. 1 sg. să spăimânt, 3 să spăimânte

înspăimânta (a ~) vb., ind. prez. 3 înspăimântă

înspăimântare s. f., g.-d. art. înspăimântării

spăimânta (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 3 spăimântă

înspăimânta vb., ind. prez. 1 sg. înspăimânt, 3 sg. și pl. înspăimântă

înspăimântare s. f., g.-d. art. înspăimântării

spăimânta vb., ind. prez. 1 sg. spăimânt, 3 sg. și pl. spăimântă

înspăimînta (ind. prez. 1 sg. înspăimînt)

înspăimânt, -mânți 2.

SPĂIMÂNTARE s. v. groază, încrâncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, înspăimântare, oroare, spaimă, teroare.

ÎNSPĂIMÂNTA vb. v. îngrozi.

ÎNSPĂIMÂNTARE s. v. groază.

SPĂIMÂNTA vb. v. cutremura, încrâncena, înfiora, înfricoșa, îngrozi, înspăimânta, tremura, zgudui

ÎNSPĂIMÎNTA vb. a se cutremura, a se încrîncena, a se înfiora, a se înfricoșa, a se îngrozi, a tremura, a se zgudui, (înv. și pop.) a se spăimînta, (înv. și reg.) a se spăima, (reg.) a se înfrica, a se scîrbi, (înv.) a se mira, (înv., în Mold.) a se oțărî, (reg. fig.) a se teși, (înv. fig.) a se încreți. (S-a ~ la auzul acestei vești.)

ÎNSPĂIMÎNTARE s. groază, încrîncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, oroare, spaimă, teroare, (înv. și pop.) oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) înfricare, pălitură, (înv.) spăimîntare, spăimîntătură, (fig.) cutremur. (~ pe care o simte.)

spăimînta vb. v. CUTREMURA. ÎNCRÎNCENA. ÎNFIORA. ÎNFRICOȘA. ÎNGROZI. ÎNSPĂIMÎNTA. TREMURA. ZGUDUI.

spăimîntare s. v. GROAZĂ. ÎNCRÎNCENARE. ÎNFIORARE. ÎNFRICOȘARE. ÎNGROZIRE. ÎNSPĂIMÎNTARE. OROARE. SPAIMĂ. TEROARE.

spăimînta (-t, at), vb. – A speria. – Var. înspăimînta, înv. și Banat spămînta, speminta. Origine incertă. Se consideră der. din lat. *expavῑmentāre (Philippide, Principii, 99; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Pușcariu 1612; Candrea; DAR) sau expaventāre (Crețu 369; Tiktin; REW 3035); dar der. este dificilă și sard. spamenta, prezentat ca argument cu acest prilej, nu constituie un paralelism (Wagner 112). Alternarea rezultatului se atribuie prezenței lui spaimă. – Der. (în)păimîntător, adj. (oribil, teribil).

spăimântare, spăimântări, s.f. (înv. și pop.) 1. înspăimântare. 2. stăruință, căutare disperată.