spurcat², ~ă [At: COD. VOR.² 86^v/6 / A și: ~pur~ / Pl: ~ați, ~e / E: spurca] 1 a (Îvp) Murdar de excremente sau urină 2 a (Pex) Scârbos (3). 3 a (Pop; îe) A fi fiere ~ă A fi om rău. 4 sf (Îe) A vorbi curate și ~e A pălăvrăgi. 5 a (Buc; d. oameni sau d. corpul lor) Bubos (1). 6 a (În concepțiile religioase) Pângărit. 7 a (Îvp; d. vase de gătit, d. surse de apă potabilă, d. alimente etc.) Care a devenit impur prin atingere cu ceva scârbos, murdar ori considerat impur. 8 a (Îvp) Degradat prin amestec cu o substanță străină. 9-10 smf, a (Înv) (Care este) carnal. 11-12 smf, a (Înv; pex) Desfrânat (6-7). 13 a (D. oameni, d. manifestările lor) Care contravine perceptelor religioase sau morale. 14 a (Pgn) Plin de păcate. 15 a (Îvp; pex) Nelegiuit. 16 a (Îvp; pex) Odios. 17 a Care este interzis de biserică în timpul postului. 18 a (D. animale) A căror carne nu este permis (de biserică) să se mănânce Si: (înv) necurat. 19 a (Pex; d. animale) Fioros (1). 20 sma (Reg; șîs ~ul ăl mic) Lup. 21 sma (Trs; șîs ~ul ăl mare) Urs. 22-23 a, av (D. limbaj, cuvinte) Indecent. 24 a (Îe) A fi ~ la gură, a avea o gură ~ă A vorbi trivial. 25 sma (Reg) Diavol (1). 26 sfa (Buc) Diavoliță (1). 27 a (Îvp) Păgân. 28 a (Îe) A fi liftă ~ă (sau de nație ~ă) A fi de altă religie decât cea ortodoxă. 29 a (Îae) A fi om rău.

spurcat¹ sn [At: GOROVEI, CR. 164 / Pl: ? / E: spurca] 1-3 Spurcare (1-3). 4 (Ccr) Spurc (1). 5 (Îe) A-l trece pe cineva ~ul A se scăpa (pe sine). 6 Spurc (4). 7 (Med; Mun) Antrax. 8 (Ban) Umflătură la pulpa vacii. 9-12 Spurcare (4-7).

SPURCAT², -Ă, spurcați, -te, adj. 1. Murdar; respingător, scîrbos, scîrnav. Am trecut prin bălți de smoală cu spurcate mari jivine. EFTIMIU, I. 63. Muma zmeului... suflă văpaia din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri. ISPIRESCU, L. 26. ♦ Fig. (Despre vorbe) Trivial, vulgar, ordinar. ◊ Expr. (Despre oameni) Spurcat la gură = care spune vorbe triviale, vulgare. 2. (Despre alimente) Care a venit în contact cu ceva scîrbos sau murdar și nu mai poate fi mîncat; (despre vase) în care (din același motiv) nu se pun alimente pentru oameni. 3. Fig. (Despre oameni și acțiunile lor) Vrednic de dispreț; netrebnic, mîrșav, ticălos. Cu gura zicea el unele ca acestea, dar în capul lui clocea alte gînduri spurcate. ISPIRESCU, L. 273. După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupîne Scaraoschi. Să te înveți tu de altă dată a mai bîntui oamenii, Sarsailă spurcat ce ești! CREANGĂ, O. A. 208. Oricît de bune ar fi legile, devin cumplite în mîini spurcate. BOLLIAC, O. 259. ◊ (Substantivat) Ține-l, Iordache, să scot și eu ceva să-l legăm. Stai, spurcatule, că te-nvățăm noi. DUMITRIU, N. 56. (Ca determinant pe lîngă un nume, de care se leagă prin prep. «de») Un spurcat de zmeu mi-a furat fata. ISPIRESCU, L. 192. ♦ (Despre lucruri) Odios, nesuferit; rău, nedrept. Mai aveam trei zile și scăpam de spurcatele astea de vrăji; acum cine știe cît voi mai avea să port această scîrboasă piele de dobitoc. ISPIRESCU, L. 55. 4. Fig. (Calificativ injurios folosit de fanatici pentru cei de altă religie; și substantivat) Eretic, păgîn. Tătarii, la adăpost de gloanțe, tăbărîră pe ea... Topoarele lor cădeau ca grindina. – Spurcații o să spargă ușa, cît e ea de groasă. GALACTION, O. I 53. Să nu mor creștin, ci spurcat ca voi, dacă va mai intra cineva la mine fără să-mi dați mai nainte de știre. NEGRUZZI, S. I 24. Cum ne-au simțit spurcații de turci, au început să dea năvală asupra noastră. GHICA, S. 16. ♦ De eretic, de păgîn. Mirați, au boscorodit turcii pe limba lor spurcată. STANCU, D. 11.

SPURCAT¹ s. n. (Învechit și popular) 1. Excremente (de om sau de animal); scîrnă, spurc. După ce scapă [banditul], viața noastră nu prețuiește nici cît un spurcat de mîță. SADOVEANU, O. L. 167. Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. 2. Nume dat la diferite boli sau bube.

SPURCAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A SPURCA și A SE SPURCA. 2) Care produce dezgust; dezgustător. 3) fig. (despre persoane) Care comite fapte nedemne; mârșav; josnic; ticălos; nemernic; abject; infam. /v. a spurca

spurcat a.1. necurat: gânduri spurcate; 2. pop. păgân: lege spurcată, om spurcat. ║ m. necuratul.

spurcát, -ă adj. (lat spurcatus). Necurat, murdar, nevrednic de contactu guriĭ: pahar spurcat. Aur, argint spurcat (vechĭ), amestecat cu alte metale. Fig. Păgîn, care mănîncă carne în post: om spurcat. Păgînesc: lege spurcată. Nevrednic de contact: om spurcat. Subst. Cine-ĭ spurcatu cela? Epitet draculuĭ. Triv. Iron. A te trece spurcatu, a nu maĭ putea să țiĭ urina (care e un lucru spurcat). Adv. În mod spurcat. – În est spúrcat (dar: a te trece spurcátu, nu spúrcatu!).

spurca [At: COD. VOR.² 62^r/14 / Pzi: spurc / E: ml spurcare] 1 vt (Îvp) A murdări cu excremente sau urină. 2 vt (Fig; pgn) A (se) întina. 3 vt (Mai ales în concepțiile religioase) A (se) pângări lucruri considerate sacre. 4 vr (Îvp) A-și evacua excrementele sau urina (murdărindu-se sau murdărind în jur). 5 vt (Pop; c. i. veselă sau mâncăruri gătite, apă potabilă sau surse de apă) A atinge de ceva murdar, scârbos etc., făcându-l impropriu pentru utilizare sau consum. 6-7 vtr (Fig) A deveni sau a face să devină impur prin atingerea, ingurgitarea etc. unor lucruri scârboase, murdare ori considerate impure. 8 vt A degrada prin amestec cu o substanță străină. 9 vt (Îvp; fig) A (se) înjura. 10 vt (Îvp; fig) A (se) batjocori. 11 vr (Înv) A se împreuna. 12 vt A silui. 13 vt A necinsti. 14 vt (Înv; îe) A ~ patul cuiva A avea relații sexuale cu soția sau amanta tatălui ori cu alte femei care sunt rude apropiate. 15 vr (În practica creștină) A mânca de dulce în timpul postului Si: a (se) pângări. 16 vt (C. i. zile de post) A încălca prescripțiile bisericii referitoare la zilele de post. 17 vt (Îc) ~că-miercuri Persoană care nu ține posturile Si: (pop) letin. 18 vt (Pex; îac) Păgân. 19 vr (Pfm; fig) A se deprinde cu sau la ceva nepermis Si: (fam) a se dedulci (1), a se nărăvi. 20-21 vtr (Pop) A gusta sau a face pe cineva să guste în cantitate foarte mică. 22 vt (În credințele populare; d. cuc, d. pupăză sau d. alte păsări cântătoare ori d. animale nou-născute) A face să nu-i meargă bine toată ziua (sau tot anul) cuiva care a auzit cucul, pupăza etc. cântând sau a văzut animale nou-născute. 23 vt (Pop) A atinge în treacăt. 24 vi (Pop; îe) Nici nu ~că pe lângă ... Nici nu seamănă cu... 25 vi (Reg; la jocurile de copii) A greși (1). 26 vt (Îe) A o ~ A eșua într-o acțiune. 27 vt (Îae) A fugi (1).

SPURCA, spurc, vb. I. 1. Tranz. A murdări, a mînji (acoperind de murdării, umplînd cu mirosuri urîte). Descalță-te, mă, că spurci straiele alea! DUMITRIU, N. 163. Cracatița (= caracatița) mirosea, firește, a cracatiță, dar mirosea grozav... – Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertați! răsuflă birjarul nemaiputînd să rabde. IBRĂILEANU, A. 121. ♦ Refl. A-și lepăda excrementele sau urina. Se spurcă în nădragi de frică. DUMITRIU, N. 95. 2. Tranz. Fig. A pîngări, a profana, a prihăni. Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o. EMINESCU, O. I 24. De cînd pe-acest pămînt Trădarea neagră calcă și spurcă pragul sfînt Al ospeției. ALECSANDRI, T. II 106. Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit a unui tiran ca tine. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Refl. Vasilică, te-ai dat cu năpîrca de Eftimie, te-ai spurcat cu banii lui. DUMITRIU, N. 238. ♦ A înjura. Se așeza în mijlocul străzii cu mîinile în șolduri, blogodorind măscări. Se lega mai ales de femei, pe care le spurca. PAS, Z. I 146. Dar du-te, – doamne, iartă-mă, că acuși era să zic, – du-te să nu te spurc. RETEGANUL, P. I 21. 3. Tranz. (Cu privire la alimente) A face să nu mai poată fi mîncat (provocînd scîrbă); (cu privire la vase) a face inutilizabil pentru de-ale mîncării. Umblă mai cu chibzuială! Nu-mi spurca, te rog, friptura. La TDRG. Dracul, bucuria lui că curge și din bucata sa [de broască] untură, au început s-o tot lipească de slănina lui Pepelea și să i-o spurce. SBIERA, P. 16. 4. Refl. (În practica religiei creștine) A mînca de dulce în timpul postului, a se înfrupta (cu o cantitate mică de mîncare); p. ext. a mînca ceva bun. Se duse și el să vază d-o găsi vrun cosăcel Să-și cumpere, să mănînce, ca să se spurce și el. PANN, P. V. III 82. Că n-are mălai să mînce, Nici de dulce Să se spurce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 183. ♦ Fig. A prinde gust (de ceva rău, neîngăduit), a se deprinde cu ceva și a nu se mai putea dezobișnui; a se dedulci. [Iepele] se spurcaseră la sînge de om, și asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele. ISPIRESCU, U. 48. V-ați spurcat în jafuri și strîmbătăți. ARHIVA R. I 54.

A SE SPURCA mă spurc intranz. 1) A evacua excrementele; a se scârnăvi; a defeca; a excreta. 2) fig. A se deda la ceva rău, nepermis. 3) A mânca de frupt (în timpul postului). /<lat. spurcare

A SPURCA spurc tranz. 1) A pune în contact cu ceva murdar; a pângări. 2) fig. (demnitatea, onoarea, reputația etc.) A supune unei batjocuri; a pângări; a profana; a huli. /<lat. spurcare

spurcà v. 1. a face necurat a murdări: a spurca o oală; 2. a viola cele sfinte, a nu ținea cele oprite de biserică: ești letin, de spurci Vinerea? ISP.; 3. fig. a mânji, a necinsti: de când pe acest pământ, trădarea neagră spurcă pragul sfânt al ospeției? AL. [Lat. SPURCARE].

2) spurc, a -á v. tr. (lat. spŭrcare it. sporcare). Fac necurat, murdăresc, fac impropriŭ de contactu guriĭ: a spurca o oală (a nu maĭ fi oala ceĭa bună de mîncat din ĭa). Nu respect postu ortodox(mănînc carne): a spurca Vinerea. Fig. Profanez, pîngăresc: nu spurca cu vorbe proaste solemnitatea momentuluĭ! V. refl. Mă fac necurat, mă fac impropriŭ de contactu guriĭ: îmĭ spăl mînile, că m’am jucat cu pisicile și m’am spurcat. Mănînc carne saŭ lapte în post: te-aĭ spurcat. V. intr. Zbîrcesc, arunc greșit la joc, nu nemeresc (cu mingea ș. a.).

spurcat (pop.) s. n.

spurcat s. n.

spurcat s. n.

spurcat.

spurca (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. spurc, 2 sg. spurci, 3 spurcă; conj. prez. 1 sg. să spurc, 3 să spurce

spurca (a ~) vb., ind. prez. 3 spurcă

spurca vb., ind. prez. 1 sg. spurc, 3 sg. și pl. spurcă

SPURCAT adj. v. deșănțat, imoral, impudic, indecent, necuviincios, nerușinat, obscen, pornografic, scabros, scârbos, trivial, vulgar.

SPURCAT adj. v. carnal, corupt, decăzut, depravat, desfrânat, destrăbălat, dezmățat, fizic, imoral, impur, infam, josnic, mișel, mișelesc, mizerabil, mârșav, murdar, necurat, nedemn, nelegiuit, nemernic, nerușinat, netrebnic, pervertit, rușinos, scelerat, stricat, ticălos, trupesc, vicios.

SPURCAT adj. 1. v. profanat. 2. v. oribil.

SPURCAT s., adj. v. eretic, schismatic.

SPURCAT s. v. aghiuță, antrax, cărbune, dalac, demon, diavol, drac, excrement, fecale, încornoratul, naiba, necuratul, pustulă malignă, reumatism, satană, tartor.

spurcat adj. v. DEȘĂNȚAT. IMORAL. IMPUDIC. INDECENT. NECUVIINCIOS. NERUȘINAT. OBSCEN. PORNOGRAFIC. SCABROS. SCÎRBOS. TRIVIAL. VULGAR.

spurcat adj. v. CARNAL. CORUPT. DECĂZUT. DEPRAVAT. DESFRÎNAT. DESTRĂBĂLAT. DEZMĂȚAT. FIZIC. IMORAL. IMPUR. INFAM. JOSNIC. MIȘEL. MIȘELESC. MIZERABIL. MÎRȘAV. MURDAR. NECURAT. NEDEMN. NELEGIUIT. NEMERNIC. NERUȘINAT. NETREBNIC. PERVERTIT. RUȘINOS. SCELERAT. STRICAT. TICĂLOS. TRUPESC. VICIOS.

spurcat s., adj. v. ERETIC. SCHISMATIC.

SPURCAT adj. 1. pîngărit, profanat, (rar) prihănit, (fig.) întinat, mînjit, murdărit, pătat. (Lucruri sfinte ~.) 2. dezgustător, infect, respingător, scîrbos, (pop.) scîrnav. (~ treabă!)

spurcat s. v. AGHIUȚĂ. ANTRAX. CĂRBUNE. DALAC. DEMON. DIAVOL. DRAC. EXCREMENT. FECALE. ÎNCORNORATUL. NAIBA. NECURATUL. PUSTULĂ MALIGNĂ. REUMATISM. SATANĂ. TARTOR.

SPURCA vb. 1. v. pângări. 2. v. profana. 3. (BIS.) (pop. și fam.) a se dedulci. (S-a ~ în timpul postului.)

SPURCA vb. v. batjocori, compromite, dedulci, defeca, dezonora, drăcui, ieși, înjura, necinsti, ocărî, ridiculiza, silui, terfeli, viola, zeflemisi.

SPURCA vb. 1. a pîngări, a profana, (înv. și pop.) a prihăni, (reg.) a mîrșăvi, (fig.) a întina, a mînji, a murdări, a păta, (înv. și pop. fig.) a scîrnăvi, (reg. fig.) a pricăji. (A ~ memoria cuiva.) 2. a batjocori, a necinsti, a pîngări, a profana, a viola, (înv. și pop.) a prihăni. (A ~ un loc considerat sfînt.) 3. (BIS.) (pop. și fam.) a se dedulci. (S-a ~ în timpul postului.)

spurca vb. v. BATJOCORI. COMPROMITE. DEDULCI. DEFECA. DEZONORA. DRĂCUI. IEȘI. ÎNJURA. NECINSTI. OCĂRÎ. RIDICULIZA. SILUI. TERFELI. VIOLA. ZEFLEMISI.

spurca (-c, -at), vb. – 1. A păta, a mînji, a murdări. – 2. (Înv.) A silui, a viola. – 3. A atinge mîncarea de post cu ceva de dulce. – 4. A pîngări, a profana. – 5. A deschide un abces. – 6. În jocurile de copii, a greși lovitura. – 7. (Refl.) A se mînji, a se murdări, a-și evacua excrementele. – 8. (Refl.) A mînca de dulce în zi de post. – 9. (Refl.) A se corupe, a se dedulci, mai ales la lucruri interzise. – Megl. spurc(ari). Lat. spŭrcāre (Pușcariu 1637; REW 8193), cf. it. sporcare. – Der. spurc, s. n. (furuncul, abces, tumoare infecțioasă; reumatism articular), deverbal, sau din lat. spurcus (REW 8194; Candrea); spurcăciune, s. f. (murdărie, lucru spurcat, scîrnăvie; dihanie, lighioană, animal murdar, se zice în general despre animalele sălbatice a căror carne nu se mănîncă; persoană de altă religie decît cea ortodoxă; pl., bube-dulci, impetigo); spurcat, adj. (murdar, respingător; s. n., dracul). Din rom. provine mag. szpurkát (Pușcariu, Dacor., VII, 474).

spurcat, -ă, spurcați, -te, adj. – 1. Murdar. 2. Impur. 3. Degradat. – Din spurca (DEX, MDA).

spurca, spurc, vb. tranz. – 1. A murdări; a întina. 2. A pângări. – Lat. spurcare „a murdări, a infecta” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

spurcat, spurcați s. m. (intl.) polițist.

spurcat la gură expr. care spune vorbe triviale / vulgare.