spurca [At: COD. VOR.² 62^r/14 / Pzi: spurc / E: ml spurcare] 1 vt (Îvp) A murdări cu excremente sau urină. 2 vt (Fig; pgn) A (se) întina. 3 vt (Mai ales în concepțiile religioase) A (se) pângări lucruri considerate sacre. 4 vr (Îvp) A-și evacua excrementele sau urina (murdărindu-se sau murdărind în jur). 5 vt (Pop; c. i. veselă sau mâncăruri gătite, apă potabilă sau surse de apă) A atinge de ceva murdar, scârbos etc., făcându-l impropriu pentru utilizare sau consum. 6-7 vtr (Fig) A deveni sau a face să devină impur prin atingerea, ingurgitarea etc. unor lucruri scârboase, murdare ori considerate impure. 8 vt A degrada prin amestec cu o substanță străină. 9 vt (Îvp; fig) A (se) înjura. 10 vt (Îvp; fig) A (se) batjocori. 11 vr (Înv) A se împreuna. 12 vt A silui. 13 vt A necinsti. 14 vt (Înv; îe) A ~ patul cuiva A avea relații sexuale cu soția sau amanta tatălui ori cu alte femei care sunt rude apropiate. 15 vr (În practica creștină) A mânca de dulce în timpul postului Si: a (se) pângări. 16 vt (C. i. zile de post) A încălca prescripțiile bisericii referitoare la zilele de post. 17 vt (Îc) ~că-miercuri Persoană care nu ține posturile Si: (pop) letin. 18 vt (Pex; îac) Păgân. 19 vr (Pfm; fig) A se deprinde cu sau la ceva nepermis Si: (fam) a se dedulci (1), a se nărăvi. 20-21 vtr (Pop) A gusta sau a face pe cineva să guste în cantitate foarte mică. 22 vt (În credințele populare; d. cuc, d. pupăză sau d. alte păsări cântătoare ori d. animale nou-născute) A face să nu-i meargă bine toată ziua (sau tot anul) cuiva care a auzit cucul, pupăza etc. cântând sau a văzut animale nou-născute. 23 vt (Pop) A atinge în treacăt. 24 vi (Pop; îe) Nici nu ~că pe lângă ... Nici nu seamănă cu... 25 vi (Reg; la jocurile de copii) A greși (1). 26 vt (Îe) A o ~ A eșua într-o acțiune. 27 vt (Îae) A fugi (1).

SPURCA, spurc, vb. I. 1. Tranz. A murdări, a mînji (acoperind de murdării, umplînd cu mirosuri urîte). Descalță-te, mă, că spurci straiele alea! DUMITRIU, N. 163. Cracatița (= caracatița) mirosea, firește, a cracatiță, dar mirosea grozav... – Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertați! răsuflă birjarul nemaiputînd să rabde. IBRĂILEANU, A. 121. ♦ Refl. A-și lepăda excrementele sau urina. Se spurcă în nădragi de frică. DUMITRIU, N. 95. 2. Tranz. Fig. A pîngări, a profana, a prihăni. Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o. EMINESCU, O. I 24. De cînd pe-acest pămînt Trădarea neagră calcă și spurcă pragul sfînt Al ospeției. ALECSANDRI, T. II 106. Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit a unui tiran ca tine. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Refl. Vasilică, te-ai dat cu năpîrca de Eftimie, te-ai spurcat cu banii lui. DUMITRIU, N. 238. ♦ A înjura. Se așeza în mijlocul străzii cu mîinile în șolduri, blogodorind măscări. Se lega mai ales de femei, pe care le spurca. PAS, Z. I 146. Dar du-te, – doamne, iartă-mă, că acuși era să zic, – du-te să nu te spurc. RETEGANUL, P. I 21. 3. Tranz. (Cu privire la alimente) A face să nu mai poată fi mîncat (provocînd scîrbă); (cu privire la vase) a face inutilizabil pentru de-ale mîncării. Umblă mai cu chibzuială! Nu-mi spurca, te rog, friptura. La TDRG. Dracul, bucuria lui că curge și din bucata sa [de broască] untură, au început s-o tot lipească de slănina lui Pepelea și să i-o spurce. SBIERA, P. 16. 4. Refl. (În practica religiei creștine) A mînca de dulce în timpul postului, a se înfrupta (cu o cantitate mică de mîncare); p. ext. a mînca ceva bun. Se duse și el să vază d-o găsi vrun cosăcel Să-și cumpere, să mănînce, ca să se spurce și el. PANN, P. V. III 82. Că n-are mălai să mînce, Nici de dulce Să se spurce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 183. ♦ Fig. A prinde gust (de ceva rău, neîngăduit), a se deprinde cu ceva și a nu se mai putea dezobișnui; a se dedulci. [Iepele] se spurcaseră la sînge de om, și asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele. ISPIRESCU, U. 48. V-ați spurcat în jafuri și strîmbătăți. ARHIVA R. I 54.

A SPURCA spurc tranz. 1) A pune în contact cu ceva murdar; a pângări. 2) fig. (demnitatea, onoarea, reputația etc.) A supune unei batjocuri; a pângări; a profana; a huli. /<lat. spurcare

A SE SPURCA mă spurc intranz. 1) A evacua excrementele; a se scârnăvi; a defeca; a excreta. 2) fig. A se deda la ceva rău, nepermis. 3) A mânca de frupt (în timpul postului). /<lat. spurcare

spurcà v. 1. a face necurat a murdări: a spurca o oală; 2. a viola cele sfinte, a nu ținea cele oprite de biserică: ești letin, de spurci Vinerea? ISP.; 3. fig. a mânji, a necinsti: de când pe acest pământ, trădarea neagră spurcă pragul sfânt al ospeției? AL. [Lat. SPURCARE].

2) spurc, a -á v. tr. (lat. spŭrcare it. sporcare). Fac necurat, murdăresc, fac impropriŭ de contactu guriĭ: a spurca o oală (a nu maĭ fi oala ceĭa bună de mîncat din ĭa). Nu respect postu ortodox(mănînc carne): a spurca Vinerea. Fig. Profanez, pîngăresc: nu spurca cu vorbe proaste solemnitatea momentuluĭ! V. refl. Mă fac necurat, mă fac impropriŭ de contactu guriĭ: îmĭ spăl mînile, că m’am jucat cu pisicile și m’am spurcat. Mănînc carne saŭ lapte în post: te-aĭ spurcat. V. intr. Zbîrcesc, arunc greșit la joc, nu nemeresc (cu mingea ș. a.).

spurca (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. spurc, 2 sg. spurci, 3 spurcă; conj. prez. 1 sg. să spurc, 3 să spurce

spurca (a ~) vb., ind. prez. 3 spurcă

spurca vb., ind. prez. 1 sg. spurc, 3 sg. și pl. spurcă

SPURCA vb. v. batjocori, compromite, dedulci, defeca, dezonora, drăcui, ieși, înjura, necinsti, ocărî, ridiculiza, silui, terfeli, viola, zeflemisi.

SPURCA vb. 1. v. pângări. 2. v. profana. 3. (BIS.) (pop. și fam.) a se dedulci. (S-a ~ în timpul postului.)

SPURCA vb. 1. a pîngări, a profana, (înv. și pop.) a prihăni, (reg.) a mîrșăvi, (fig.) a întina, a mînji, a murdări, a păta, (înv. și pop. fig.) a scîrnăvi, (reg. fig.) a pricăji. (A ~ memoria cuiva.) 2. a batjocori, a necinsti, a pîngări, a profana, a viola, (înv. și pop.) a prihăni. (A ~ un loc considerat sfînt.) 3. (BIS.) (pop. și fam.) a se dedulci. (S-a ~ în timpul postului.)

spurca vb. v. BATJOCORI. COMPROMITE. DEDULCI. DEFECA. DEZONORA. DRĂCUI. IEȘI. ÎNJURA. NECINSTI. OCĂRÎ. RIDICULIZA. SILUI. TERFELI. VIOLA. ZEFLEMISI.

spurca (-c, -at), vb. – 1. A păta, a mînji, a murdări. – 2. (Înv.) A silui, a viola. – 3. A atinge mîncarea de post cu ceva de dulce. – 4. A pîngări, a profana. – 5. A deschide un abces. – 6. În jocurile de copii, a greși lovitura. – 7. (Refl.) A se mînji, a se murdări, a-și evacua excrementele. – 8. (Refl.) A mînca de dulce în zi de post. – 9. (Refl.) A se corupe, a se dedulci, mai ales la lucruri interzise. – Megl. spurc(ari). Lat. spŭrcāre (Pușcariu 1637; REW 8193), cf. it. sporcare. – Der. spurc, s. n. (furuncul, abces, tumoare infecțioasă; reumatism articular), deverbal, sau din lat. spurcus (REW 8194; Candrea); spurcăciune, s. f. (murdărie, lucru spurcat, scîrnăvie; dihanie, lighioană, animal murdar, se zice în general despre animalele sălbatice a căror carne nu se mănîncă; persoană de altă religie decît cea ortodoxă; pl., bube-dulci, impetigo); spurcat, adj. (murdar, respingător; s. n., dracul). Din rom. provine mag. szpurkát (Pușcariu, Dacor., VII, 474).

spurca, spurc, vb. tranz. – 1. A murdări; a întina. 2. A pângări. – Lat. spurcare „a murdări, a infecta” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).