O definiție pentru spicălui

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

spicălui (-uesc, -it), vb. – (Trans.) A împăna. Germ. spicken, prin intermediul mag. spékelni (Gáldi, Dict., 157).

Intrare: spicălui
verb (V408)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • spicălui
  • spicăluire
  • spicăluit
  • spicăluitu‑
  • spicăluind
  • spicăluindu‑
singular plural
  • spicăluiește
  • spicăluiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • spicăluiesc
(să)
  • spicăluiesc
  • spicăluiam
  • spicăluii
  • spicăluisem
a II-a (tu)
  • spicăluiești
(să)
  • spicăluiești
  • spicăluiai
  • spicăluiși
  • spicăluiseși
a III-a (el, ea)
  • spicăluiește
(să)
  • spicăluiască
  • spicăluia
  • spicălui
  • spicăluise
plural I (noi)
  • spicăluim
(să)
  • spicăluim
  • spicăluiam
  • spicăluirăm
  • spicăluiserăm
  • spicăluisem
a II-a (voi)
  • spicăluiți
(să)
  • spicăluiți
  • spicăluiați
  • spicăluirăți
  • spicăluiserăți
  • spicăluiseți
a III-a (ei, ele)
  • spicăluiesc
(să)
  • spicăluiască
  • spicăluiau
  • spicălui
  • spicăluiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)