sperjur, ~ă [At: HELIADE, O. I, 314 / V: (înv) ~iu sn, ~rgiur a, s, par~ a, s, per~ a, s, perjuriu a, s / Pl: ~i, ~e, (5-8) ~uri / E: it spergiuro; parjur < fr porjure, perjuriu < lat perjurus, -a, -um] 1-4 smf, a (Persoană) care jură fals sau care își calcă jurământul. 5 sn Jurământ fals Si: (îvr) sperjurare (1). 6 Încălcare a jurământului făcut Si: (îvr) sperjurare (2). 7 sn (Spc) Jurământ fals făcut în fața justiției Si: (îvr) sperjurare (3). 8 sn (Spc) Infracțiune comisă, în cadrul legislațiilor care admit jurământul ca mijloc de probă, de o persoană care jură fals în fața justiției Si: (îvr) sperjurare (4).

SPERJUR², -Ă, sperjuri, -e, s. m. și f. Persoană care jură fals sau care își calcă jurămîntul. Așa e că nu te așteptai Din nou cu mine ochii, sperjurule, să dai? MACEDONSKI, O. II 220. ◊ (Adjectival) Cum, acesta să fie continentul de miracole, Pămîntul făgăduințelor. Al jurămintelor și căințelor, Vestit de profeți sperjuri și de mincinoase oracole? BARANGA, V. A. 13.

SPERJUR s.n. (Rar) Faptul de a-și călca jurămîntul; jurămînt fals făcut în fața justiției. // s.m. și f. Cel care jură fals sau care își calcă jurămîntul. [< it. spergiuro].

SPERJUR, -Ă I. s. m. f. cel care jură fals sau care își calcă jurământul II. s. n. faptul de a-și călca jurământul. (< it. spergiuro)

SPERJUR² ~ă (~i, ~e) m. și f. rar Persoană care depune un jurământ fals sau care își încalcă jurământul. /<it. spergiuro

sperjură s. f., g.-d. art. sperjurei; pl. sperjure

sperjură s. f., g.-d. art. sperjurei; pl. sperjure

sperjură s. f., g.-d. art. sperjurei; pl. sperjure