sperjur, ~ă [At: HELIADE, O. I, 314 / V: (înv) ~iu sn, ~rgiur a, s, par~ a, s, per~ a, s, perjuriu a, s / Pl: ~i, ~e, (5-8) ~uri / E: it spergiuro; parjur < fr porjure, perjuriu < lat perjurus, -a, -um] 1-4 smf, a (Persoană) care jură fals sau care își calcă jurământul. 5 sn Jurământ fals Si: (îvr) sperjurare (1). 6 Încălcare a jurământului făcut Si: (îvr) sperjurare (2). 7 sn (Spc) Jurământ fals făcut în fața justiției Si: (îvr) sperjurare (3). 8 sn (Spc) Infracțiune comisă, în cadrul legislațiilor care admit jurământul ca mijloc de probă, de o persoană care jură fals în fața justiției Si: (îvr) sperjurare (4).

SPERJUR¹ s. n. Faptul de a-și călca jurămîntul, nesocotirea unui jurămînt făcut; jurămînt fals făcut în fața justiției. Vă voi dovedi sperjurul. CAMILAR, N. II 314. – Variantă: (învechit) sperjuriu s. n.

SPERJUR s.n. (Rar) Faptul de a-și călca jurămîntul; jurămînt fals făcut în fața justiției. // s.m. și f. Cel care jură fals sau care își calcă jurămîntul. [< it. spergiuro].

SPERJUR, -Ă I. s. m. f. cel care jură fals sau care își calcă jurământul II. s. n. faptul de a-și călca jurământul. (< it. spergiuro)

SPERJUR¹ rar Jurământ fals făcut în fața justiției. /<it. spergiuro

*sperjúr n., pl. e, și sperjúriŭ n. (it. spergiuro, lat per-jurium). Călcare de jurămînt.

perjuriu s, a vz sperjur

sperjuriu sn vz sperjur

PERJUR^[1] s. n. v. sperjur.

PERJURIU^[1] s. n. v. sperjur.

SPERJURIU s. n. v. sperjur¹.

sperjur¹ (jurământ fals) s. n., pl. sperjururi

sperjur² (jurământ fals) s. n., pl. sperjururi

sperjur (jurământ fals) s. n., pl. sperjururi

SPERJUR s. (JUR.) jurământ fals, jurământ mincinos. (Condamnat pentru ~.)