SOȚIE, soții, s. f. 1. Femeie căsătorită considerată în raport cu bărbatul ei; nevastă, soață. ♦ (Înv.) Soț, bărbat. ♦ (Pop.) Perechea unui animal. 2. (Pop.) Tovarăș, însoțitor; prieten. 3. (Pop.) Soț (3). – Soț + suf. -ie.

ȘOTIE, șotii, s. f. 1. Poznă, năzbâtie, farsă, ghidușie; boroboață, bazaconie. 2. Șiretlic, vicleșug. – Cf. ucr. šutka.

soț¹ sm [At: PSALT. HUR. 42^v/ 19 / Pl: ~i; (îvr) ~uri / Vc și: (îvp) soațe / E: ml socius] 1 (Îvp) Tovarăș. 2 (Îvp) Asociat² (1). 3 (Îvp; pex) Prieten. 4 (Îvr) Aliat² (2). 5 (Înv) Părtaș. 6 Bărbat căsătorit considerat în raport cu soția (14) lui Si: bărbat (3), (pop) domn (18), om, român, (pfm) dânsul, (îrg) mărit¹, soție (15), (înv) casnic (9), căsar² (1), căsaș (1), căsător (1), (reg) gospodar, mireaz¹. 7 (Îrg) Soție (14). 8 (Lpl) Bărbatul și femeia uniți prin căsătorie Si: (îrg) soție (16). 9 (Îrg; lsg) Fiecare dintre soți (8). 10 (Pan) Fiecare dintre cele două animale de sex opus care formează o pereche Si: (îvp) soție (17). 11 (Spc) Bărbătuș. 12 (Rar) Fiecare dintre cele două obiecte de același fel care formează o pereche. 13-16 (D. obiecte, ființe etc.; îljv) Cu (sau fără) (de) ~ (Care se află) în număr pereche (sau nepereche). 17-18 (D. numere; îla) Cu (sau fără) (de) Care este (sau nu este) divizibil cu doi. 19 (Îe) A nu avea (sau, înv, a nu fi, a nu se da cuiva) ~ (ori ~i mulți) A nu avea pereche. 20 (Îcs) Cu ~ ori fără (de ~) Joc de copii în care unul trebuie să ghicească dacă obiectele ținute în pumn de celălalt sunt în număr par sau impar.

soți [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (reg) ~ii / Pzi: ~țesc / E: soț¹] 1 vrr (Îrg) A se întovărăși. 2 vt (Îrg) A face părtaș. 3 (Reg) A se căsători (2).

soție [At: COD. VOR. 42^r/12 / Pl: ~ii, (îvp) ~ / E: soț¹ + -ie] 1-3 sf, rar sm (Îvp) Soț¹ (1-3). 4 sf (Reg; îe) A nu avea ~ A nu avea pereche. 5 sf (Reg; îe) A fi de-o ~ (cu cineva) A fi deopotrivă (cu cineva). 6 sf (Înv) Aliat² (2). 7 sf (Înv) Părtaș. 8 sf (Îrg) Tovărășie. 9 sf Asociație (1). 10 sf Prietenie. 11 sf (Reg; îlv) A face ~ (cu cineva) A se întovărăși (cu cineva). 12 sf (Îvr; îe) A avea ~ (cu cineva) A împărtăși aceleași gânduri, aceleași sentimente (cu cineva). 13 av (Îrg; îlav) În sau într-o ~ ori de-o ~ Împreună. 14 sf Femeie căsătorită considerată în raport cu soțul¹ (6) ei Si: nevastă, (rar) doamnă (3), (îvp) femeie (9), muiere¹, soață (5), (îrg) soț¹ (7), (pop) boreasă (1), (pfm) dânsa, (fam) consoartă, pereche, (fam; gmț) babă (5), (gmț) jumătate, (frî) damă¹ (4), madamă. 15 sf (Îrg) Soț¹ (6). 16 sf (Îrg; lpl) Soț¹ (8). 17 sf (Îvp; pan) Soț¹ (10). 18 sf (Îvr) Fiecare dintre cele două părți identice și simetrice ale unui obiect, unite între ele, care formează o pereche. 19 sf (Olt; Mun) Organ genital la animalele femele.

soții v vz soți

șotie sf [At: ALECSANDRI, T. 69 / P: ~ti-e / Pl: ~ii / E: ns cf rs, ucr шутка, rom șod] 1 (Pfm) Poznă. 2 (Reg) Șiretlic (1).

SOȚIE, soții, s. f. 1. Femeie măritată considerată în raport cu bărbatul ei; nevastă, soață. ♦ (Înv.) Soț, bărbat. ♦ (Pop.) Perechea unui animal. 2. (Pop.) Tovarăș, însoțitor; prieten. 3. (Pop.) Soț (3). – Soț + suf. -ie.

ȘOTIE, șotii, s. f. 1. Poznă, năzbâtie, farsă, ghidușie; boroboață, bazaconie. 2. Șiretlic, vicleșug. – Cf. ucr. šutka.

SOȚ, soți, s. m. 1. Bărbatul considerat în raport cu soția lui. Mă duc departe, pînă unde voi da de Florea-nfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce, să fie soț sorei mele. RETEGANUL, P. V 35. Nenorocita drumeață a îngenuncheat lîngă patul soțului ei și a început a plînge cu amar. CREANGĂ, P. 97. Viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîtea văduve, atîția sărimani! NEGRUZZI, S. I 146. ♦ (La pl.) Cele două persoane unite prin căsătorie. Strigară... că acești soți să-i domnească de aici înainte. ISPIRESCU, L. 40. Toți felicitau pe tinerii soți, gătindu-se a-i întovărăși acasă. NEGRUZZI, S. I 53. ♦ (Învechit și popular) Soție, nevastă. Aceasta să-mi fie soț Pîn’ la ziua de județ. MARIAN, NU. 580. 2. (Popular) Tovarăș, ortac. Acest om era un adevărat frate al meu, ca toți soții săi de la Bogdana. SADOVEANU, E. 266. Folosiseră urzeala unui alt cîntec mai vechi, știut de ele, despre un cioban Din Constandin, ucis de soții săi. CAMIL PETRESCU, O. II 202. Izbutise a-și face soți cu care să-și petreacă urîtul în singurătatea lui. ISPIRESCU, U. 83. ♦ Persoană care întovărășește pe cineva într-o călătorie, într-o întreprindere; însoțitor, tovarăș. Acest bătrîn mÎhnit, soțul nostru de vînătoare de sitari... a făcut cîteva greșale mari. SADOVEANU, E. 42. Un drumeț ciudat răsare... Dă din mîini, șoptind grăbit, Parcă spune-o taină mare Unui soț închipuit. TOPÎRCEANU, B. 71. Soții de călătorie începuseră să murmure contra prelungirii călătoriei; îmi trebuia elocința lui Cicero, ca să-i conving. BOLINTINEANU, O. 304. ♦ Asociat, colaborator, părtaș. Soții, care și cu ce agonisise, intrau în pivniță și Jap împărțea cu echitate. GALACTION, O. I 309. 3. Obiect care, împreună cu altul, formează o pereche. (Mai ales în loc. adj. și adv.) Cu (sau fără) soț = cu (sau fără) pereche, în număr pereche (sau nepereche). Dacă treptele or fi cu soț – și eu știu că sînt cu soț, atunci să știi că da. DELAVRANCEA, O. II 324. Pe lîngă plopii fără soț Adesea am trecut, Mă cunoșteau vecinii toți, Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Să jucăm doi cîte doi... ochi în ochi, umăr la umăr, Și-n horă cu soț la număr. ȘEZ. V 151. ◊ Expr. A nu avea soț = a fi unic în felul său, a fi fără pereche, fără seamăn, extraordinar. Un blestemat ce nu avea soț în lume. GORJAN, H. II 150.

SOȚIE, soții, s. f. 1. Femeia considerată în raport cu soțul ei; nevastă, soață. Venea... soția învățătorului cu domnișoara Laura. REBREANU, I. 22. După ce află inelul, să reîntoarse la soție și la copii. RETEGANUL, P. II 18. Mai lungește-mi viața, Pînă-mi vine soția, Că soția-i tinerea Ș-am trăit bine cu ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. ♦ (Învechit și popular) Soț, bărbaț. Da de ce să nu vie să mă vadă?... Da nu-i el soția mea? SADOVEANU, O. V 256. Vecinică surioară, bărbatul meu e la moară; Nu știu, oare o să vie, ori să-mi iau altă soție? PANN, P. V. II 134. ♦ Perechea unui animal. Sărmănica Turturea, Dacă-și pierde soția, Ea pe alta nu-și mai vrea. SEVASTOS, C. 43. Turturea fără soție Și tot cred c-o să mai vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. 2. (Învechit și popular) Tovarăș, însoțitor. Împreună cu soțiile sale intră în gospodăria șătrarului într-o larmă întărîtată de cîni. SADOVEANU, Z. C. 42. Tăiară capul turcului și pe celelalte soții ale lui. BĂLCESCU, O. II 202. ♦ Aliat, părtaș; prieten. 3. (Învechit și popular) Fiecare dintre cele două obiecte care alcătuiesc o pereche. Bărbatul fără muiere, ca foarfeca fără soție, ce nu taie, ci numai zgîrie. POP.

ȘOTIE, șotii, s. f. 1. (Adesea înconstrucțiecu verbele «a face», «a juca», «a se ține») Poznă,năzbîtie, farsă, boroboață. Fiindcă nimeni n-are milă ori îngăduință față de omul fricos, îi puneau la cale tot felul de șotii și tot felul de blăstămății, numai ca să-l sperie și să-i facă zile fripte. POPA, V. 8. Nime n-are cap să se odihnească în casă de răul vostru! Cine oare mi-a făcut șotia? CREANGĂ, A. 112. Cartea mea mi-a făcut șotia asta; în urma citirii ei, am visat atîtea lucruri extraordinare. EMINESCU, N. 48. 2. Șiretlic, vicleșug. Vicleșugul, îndrăzneala, istețimea șotia și cu tot neamid lor să fie uneltele tale! ISPIRESCU, L. 369. ♦ Expr. A umbla cu șotia = a umbla cu vicleșuguri, a folosi manevre viclene. Văzu el că în luptă dreaptă nu se putea măsura cu Mihai și începu a umbla cu șotia. ISPIRESCU, M. V. 33.

SOTIE s. f. gen dramatic din sec. XV-XVI, ca interludiu integrat în mistere¹ (4), care avea la bază ideea că întreaga lume este o împărăție a nebuniei. (< fr. sotie, lat. soties)

femeie-soție s. f. 1976 Femeie măritată v. femeie-medic; v. și Săpt. 4 XII 81 p. 1 (din femeie + soție)

soție-mamă s. f. Soție care are copii ◊ „T.J. a interpretat rolul zgomotoasei, certăreței și văicăreței soții-mame a familiei italiene de mare sărăcie.” R.l. 7 IV 71 p. 2. ◊ „Ce mai putea face I.M.? Să-și asocieze pentru rolul soției-mame o intepretă fină, inteligentă și sensibilă, ca O.T.” R.l. 14 III 74 p. 2 (din soție + mamă)

SOȚ ~i m. 1) Persoană de sex masculin căsătorită privită în raport cu femeia ce i-a devenit soție; bărbat. 2) la pl. Cuplu constând dintr-un bărbat și o femeie uniți prin căsătorie. 3) Fiecare dintre cele două elemente care formează o pereche. * Cu ~ (sau fără ~) cu (sau fără) pereche. A nu avea ~ a) a fi fără pereche; b) a fi fără seamăn; neobișnuit; excepțional. /<lat. socius

SOȚIE ~i f. Persoană de sex feminin căsătorită privita în raport cu bărbatul ce i-a devenit soț; nevastă. A lua de ~. [G.-D. soției] /soț + suf. ~ie

ȘOTIE ~i f. 1) Faptă sau vorbă nesocotită cu urmări neplăcute, dar lipsită de gravitate; boroboață; năzbatie; drăcie; poznă; bazaconie. 2) Procedeu șiret; manevră iscusită prin care se maschează realitatea; șiretlic; truc; tertip; stratagemă. [Art. șotia, G.-D. șotiei; Sil. -ti-e] /cf. ucr. šutka

soț m. 1. tovarăș: soț de drum; 2. pereche: cu soț ori făr’de? 3. aliat, asociat; 4. bărbat, în opozițiune cu soția. [Lat. SOCIUS].

soție f. femeie căsătorită cu un bărbat; fig. soția lui e groaza și noaptea a lui complice AL. [Derivat din soață].

șòtie f. 1. Mold. poznă: cine mi-a făcut șotia? CR.; 2. șiretlic; smeul începuse a umbla cu șotia ISP. [Cf. rus. ȘUTŬ, nebun].

soț m. (lat. socius, tovarăș, d. sequi, a urma. V. societate, asociez). Tovarăș. Bărbat (în opoz. cu soață, soție, nevastă). Număr soț, număr păreche. Cu soț, fără soț, păreche, nepăreche. A juca la „cu soț orĭ fără soț” saŭ „cu soț orĭ făr’de”, a juca la un joc de noroc la care cîștigĭ orĭ perzĭ după ce ĭese un număr soț orĭ fără soț.

soțíe f. (d. soț). Vechĭ. Societate, tovărășie. Păreche de oameni căsătorițĭ. Tovarăș, soață, consoartă: soția unuĭ om. Păreche: soția uneĭ ghete.

șoátă, V. șotie.

șótie f. (cp. cu șoaldă, șodenie și cu rut. šurka, glumă). Mold. Munt. Poznă, farsă, păcăleală: a face cuĭva o șotie. – Și șoată, pl. e (Nț.).

soț s. m., pl. soți

soție s. f., art. soția, g.-d. art. soției; pl. soții, art. soțiile (desp. -ți-i-)

șotie (pop., fam.) (desp. -ti-e) s. f., art. șotia (desp. -ti-a), g.-d. art. șotiei; pl. șotii, art. șotiile (desp. -ti-i-)

soț s. m., pl. soți

soție s. f., art. soția, g.-d. art. soției; pl. soții, art. soțiile

șotie (pop., fam.) (-ti-e) s. f., art. șotia (-ti-a), g.-d. art. șotiei; pl. șotii, art. șotiile (-ti-i-)

soț s. m., pl. soți

soție s. f., art. soția, g.-d. art. soției; pl. soții, art. soțiile

șotie s. f. (sil. -ti-e), art. șotia (sil. -ti-a), g.-d. art. șotiei; pl. șotii, art. șotiile (sil. -ti-i-)

soție

SOȚ s. bărbat, (pop.) domn, om, român, (înv. și reg.) mărit, soție, (reg.) gospodar, mireaz, (înv.) casnic, căsar, căsaș, căsător, (eufemistic) dânsul (art.).

SOȚ s. v. aliat, amic, aproapele, bărbătuș, însoțitor, nevastă, părtaș, pereche, prieten, semen, soție, tovarăș.

SOȚI vb. v. ASOCIA. GRUPA. ÎNSOȚI. ÎNTOVĂRĂȘI. UNI.

SOȚIE s. nevastă, (rar) doamnă, (astăzi rar) soață, (înv. și pop.) muiere, (pop.) boreasă, femeie, (înv.) damă, madamă, soț, (fam.) babă, consoartă, jumătate, pereche, (eufemistic) dânsa (art.).

SOȚIE s. v. aliat, amic, asociație, asociere, bărbat, însoțitor, întovărășire, părtaș, pereche, prieten, soț, tovarăș, tovărășie.

ȘOTIE s. v. poznă.

ȘOTIE s. v. farsă, festă, ghidușie, glumă, păcăleală, păcălitură, poznă, ștrengărie.

soț s. v. ALIAT. AMIC. APROAPELE. BĂRBĂTUȘ. ÎNSOȚITOR. NEVASTĂ. PĂRTAȘ. PERECHE. PRIETEN. SEMEN. SOȚIE. TOVARĂȘ.

SOȚ s. bărbat, (pop.) domn, om, român, (înv. și reg.) mărit, soție, (reg.) gospodar, mireaz, (înv.) casnic, căsar, căsaș, căsător, (eufemistic) dînsul (art.).

soți vb. v. ASOCIA. GRUPA. ÎNSOȚI. ÎNTOVĂRĂȘI. UNI.

SOȚIE s. nevastă, (rar) doamnă, (astăzi rar) soață, (înv. și pop.) muiere, (pop.) boreasă, dînsa (art.), femeie, (înv.) damă, madamă, soț, (fam.) babă, consoartă, jumătate, pereche.

soție s. v. ALIAT. AMIC. ASOCIAȚIE. ASOCIERE. BĂRBAT. ÎNSOȚITOR. ÎNTOVĂRĂȘIRE. PĂRTAȘ. PERECHE. PRIETEN. SOȚ. TOVARĂȘ. TOVĂRĂȘIE.

ȘOTIE s. boroboață, ispravă, năzbîtie, năzdrăvănie, pocinog, poznă, trăsnaie, (reg.) boață, dandana, dănănaie, dăndănaie, năsărîmbă (Mold. și Bucov.) palotie, (prin Ban.) snoabă, (Mold., Bucov. și Transilv.) tonoasă, (înv.) bosma. (Ce ~ a mai făcut?)

șotie s. v. FARSĂ. FESTĂ. GHIDUȘIE. GLUMĂ. PĂCĂLEALĂ. PĂCĂLITURĂ. POZNĂ. ȘTRENGĂRIE.

soț (-ți), s. m. – 1. (Înv.) Copărtaș. – 2. Bărbat căsătorit. – 3. Camarad, prieten, asociat. – 4. Pereche. – Mr., megl. soț. Lat. sǒcius (Cihac, I, 257; Pușcariu 1610; REW 8056), cf. alb. šots (Philippide, II, 655), it. soccio „arendaș de turme”. – Der. soție, s. f. (înv., tovarășă; înv., căsătorie, uniune; înv., camarad, asociat; înv., asociație, societate; nevastă) cuvînt folosit actualmente mai ales în Munt. și Mold. (ALR, I, 271); soțesc, adj. (conjugal, matrimonial); soață, s. f. (camaradă; nevastă); însoți, vb. (a asocia, a uni; a împerechea; a se alipi, a se alătura; a se căsători, a escorta, a acompania); însoțitor, adj. (care însoțește); însoțime, s. f. (înv., societate, grup); însoțitură, s. f. (Trans., companie); cusoți, vb. (Bucov., a ține companie, a întreține), cu pref. expresiv. cu-; soțiire, s. f. (înv., asociere).

șotie (-ii), s. f. – Poznă, farsă, ghidușie. – Var. Mold. șoată. Origine incertă. Pornind de la șoată, se poate presupune că este o deformație a lui șoadă „glumă”, de la șod. Der. din sl. šŭtŭ „glumeț”, šutiti „a spune glume” (Tiktin) nu satisface fonetic; cea care se bazează pe sotea „numele diavolului” (Bogrea, Dacor., IV, 848) pare mai puțin dubioasă.

soți, soțesc, vb. IV refl. 1. (înv. și reg.) a se întovărăși, a se asocia. 2. (reg.) a se căsători.

soție, soții, s.f. – (sens arhaic) Tovarăș, ortac, însoțitor: „Hei, voi, soțiile mele, / Pe mine mi-ți omorî” (variantă a Mioriței, Hărnicești, 1970). – Din soț (< lat. socius) + suf. -ie (Scriban, DER, DEX, MDA).

soție, soții, s.f. – Tovarăș, ortac, însoțitor: „Hei, voi, soțiile mele, / Pe mine mi-ți omorî” (variantă a Mioriței, Hărnicești, 1970). – Din soț (< lat. socius) + -ie.

SOȚIE balabustă, belea, cartoafă, chefniță, dușmancă, jandarm, molie, ornitorinc, pirandă, propriu-zisă, remorcă, respectiva.